În grupul şcolar, rolurile jucate au un caracter dinamic. Astfel, rolul elevului evoluează – de la intrarea în scoală până la absolvirea ei – de la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor implicate în dobândirea statutului de şcolar până la dobândirea statutului de tânăr preocupat de rolul său profesional. Această dinamică este determinată sau influenţată de cerinţele activităţii şcolare, de relaţiile interpersonale în care este angrenat elevul, de evoluţia sa psihologică şi psihosocială, de factori mai mult sau mai puţin spontani, dar în mod hotărâtor de acţiunea educativă conştientă şi sistematică a şcolii. La rândul său, comportamentul de rol al profesorului evoluează prin exercitarea profesiunii, prin conlucrarea cu colegii, datorită îndrumării primite din partea factorilor de conducere şi control şi preocupărilor proprii de autoperfecţionare (concretizată mai ales în dobândirea gradelor didactice). Conştient nu numai de îndatoririle lui, ci şi de faptul că el este model pentru elevi, profesorul practică un comportament prin excelenţă autocontolat.

„Nu putem preda altora ceea ce vrem, ceea ce ştim sau ceea ce credem că ştim; nu predăm şi nu putem preda decât ceea ce suntem.” (Jean Jaures)

Probleme serioase implică în momentul de faţă adaptarea comportamentului de rol al profesorului la cerinţele societăţii democratice, mai ales pentru profesorul format şi care a practicat multă vreme în regimul totalitar şi care, rutinat, tinde să practice în continuare un stil depăşit în relaţiile cu elevii.

Chiar dacă pentru anumite roluri (de exemplu rolul de profesor, conducător) sunt necesare predispoziţii specifice, anumite calităţi psihice şi psihosociale native, în general comportamentul rol se învaţă: de către elev prin explicaţii, convingere şi exerciţiu repetat de respectare a cerinţelor şcolare, prin sancţionarea faptelor bune sau rele de către profesor, prin formarea sa profesională şi prin practicarea meseriei. O condiţie minimală şi desigur nu suficientă pentru formarea comportamentului specific de rol este cunoaşterea de către persoană a prescripţiilor, permisiunilor şi interdicţiilor  esenţiale de rol propriu şi de roluri corelative.

Relaţia profesor-elev este reciprocă. Fiecare transmite mesaje-semnale, fiecare le percepe diferit dar se influenţează reciproc. Anumite cerinţe influenţează personalitatea fiecăruia putând deveni, cu timpul, constante ale personalităţii.

Pentru a analiza relaţiile dintre profesori şi elevi, precum şi modul în care aceştia performează „front stage” şi „back stage”, am apelat la interviuri tip „povestea vieţii” din  care  voi prezenta câteva în cele ce urmează:

1. „Domnul diriginte în clasă este o persoană destul de severă, serioasă, glumeşte prea puţin şi nu discută alte lucruri decât despre matematică sau diferite subiecte la dirigenţie. Credeam că aşa este el mereu, dar în excursie, cu toţii am văzut o altă persoană , era glumeţ , discuta orice cu noi, cu anumite limite bineînţeles. Când am ajuns în Braşov ne-a spus că fiecare poate face ce vrea , cu condiţia să ne întoarcem la o oră stabilită în autocar. La pensiunea unde ne-am cazat, după cină am avut o mică petrecere, iar dânsul a dansat cot la cot cu noi., chiar dacă era mai în vârstă.Ne-a permis să ieşim în oraş până mai târziu şi toată noaptea am făcut ce am vrut fără ca el să ştie.În plus, ne striga folosind prenumele nostre, pe când în clasă ne strigă numai cu numele de familie. Am râs la glumele lui şi ne-am bucurat că nu ne-a impus prea multe lucruri în afară de cele care ţineau de siguranţa grupului.
În drum spre casă ne-a spus că suntem o clasă foarte cuminte şi că l-am surprins în mod plăcut.”

2. „Dirigintele nostru, o persoană autoritară , impunătoare , a reuşit să-şi iasă din tipare într-o escapadă cu noi într-o zonă montană. În dimineaţa cu pricina, somnoroşi, l-am aşteptat pe domnul diriginte care a ajuns ultimul, deşi la ore este o persoană extrem de punctuală. „Noul nostru diriginte” purta un trening, deci avea o ţinută sport- şocant pentru noi care l-am văzut până atunci numai în costum.Pe parcursul circuitului a spus glume la microfon, a râs împreună cu noi şi, spre uimirea noastră, a renunţat la ironii.”

3. „Când l-am întâlnit prima dată pe diriginte am fost total şocat, căci avea o voce înspăimântătoare şi extrem de autoritară. Tot ce ne-a spus a fost că orice abatere de la regulile impuse o să ne coste amarnic. Astfel, am devenit cea mai cuminte clasă, fiind daţi drept exemplu pentru ceilalţi. Chiar şi atunci când nu aveam ore cu dânsul tot eram cuminţi ca sfinţii. Dacă cineva măcar şoptea în timpul orelor, era automat ridicat în picioare şi ascultat din lecţia de zi. Mai mult, i se făcea morală în faţa clasei, dirigintele folosind şi cuvinte mai „neortodoxe”. Ceea ce m-a uimit a fost comportamentul său dintr-o excursie:parcă era altă persoană. Am putut asculta muzica favorită, am fost lăsaţi să facem ce vrem, iar la discotecă şi-a amintit cum e să fii tânăr. După această experienţă am înţeles că atitudinea severă era doar o faţadă pentru a ne face să ne comportăm decent şi să învăţăm, să respectăm.”

4. „În mica nostră excursie la Braşov, nu am putut să nu sesizez schimbarea majoră a dirigintelui meu, fiind foarte uimită de înfăţişarea şi limbajul dirigintelui, total diferite de cele din orele de matematică. De obicei cu o înfăţişare severă şi autoritară care impunea respect, orele decurgeau bine, după un tipic riguros. Întotdeauna concis şi foarte direct la şcoală, dirigintele a avut o cu totul altă atitudine în excursie : era mult mai zâmbitor şi bine dispus, interesat de cum ne simţim, având grijă mereu să nu ni se întâmple ceva rău. Ca un tată protector, se uita grijuliu după noi şi ne povestea întâmplări amuzante din viaţa lui.”

Un concept goffmanian este acela de „props”, vizând acei indici ce ne informează despre statutul social, ocupaţia şi vârsta performerilor, un loc important în cadrul acestora ocupându-l vestimentaţia, aceasta fiind inclusă şi în „faţa personală” a individului. Analizând interviurile de tip „povestea vieţii” prin care elevii erau solicitaţi să prezinte o întâmplare din viaţa lor în care au cunocut şi altă faţă a unui profesor decât cea de la clasă, evidenţiind totodată diferenţele pe care le-au sesizat între imaginea front stage şi back stage, am constatat că mulţi dintre ei au adus în discuţie aspectul vestimentar. Majoritate povestesc că schimbarea ţinutei a fost o surpriză: „noul nostru diriginte purta un trening, deci avea o ţinută sport- şocant pentru noi care l-am văzut până atunci numai în costum”, „am fost foarte surprinsă să îl văd îmbrăcat în jeans, tricou şi adidaşi, căci nu mi-am imaginat vreodată că e genul care se îmbracă şi sport, la şcoală văzându-l numai în costum”, „fără costum, îmbrăcat într-o pereche de blugi şi o geacă, încerca să ţină pasul cu noi, ceea ce era cam greu”, „nu am putut să nu sesizez schimbarea majoră a dirigintelui meu, fiind uimită de înfăţişarea şi limbajul dumnealui, total diferite de cele din orele de matematică”, „vestimentaţia lui era în totalitate schimbată, căci purta adidaşi, blugi şi o vestă de iarnă. Avea şi o căciulă veche care cred că era preferata lui”. Observăm că sunt reiterate cuvinte precum: „uimită”, „surprinsă”, „şocant”, „schimbare”, ce subliniază faptul că pentru elevi singura ţinută pe care o asociau cu dirigintele lor era costumul purtat la şcoală, neimaginându-şi că, în cadrul unei alte rutine, acesta ar putea să se îmbrace diferit. Acest lucru susţine totodată faptul că performarea profesorului la şcoală, „front stage”, a fost atât de bine realizată încât a dat iluzia elevilor că e singura lui rutină, sau cel puţin cea definitorie, elevii presupunând la rândul lor că personajul proiectat în faţa lor este singura realitate a individului care performează. Într-adevăr, mulţi elevi nu-şi pot imagina profesorul în altă ipostază, crezând că imaginea afişată la şcoală este singura deţinută de către acesta. Aşa se explică reacţiile elevilor când şi-au văzut profesorul în ţinută sport; cu siguranţă, nu s-ar fi aşteptat ca acesta să vină în excursie tot în costum, dar faptul că profesorul şi-a învestit ego-ul până atunci doar cu o anumită rutină, din care deriva reputaţia lui profesională i-a determinat pe elevi să creadă că e singura mască ce se mulează perfect pe faţa acestuia. Nu ni-l putem imagina pe Ştefan cel Mare în cămaşa de noapte şi nici pe Eminescu în cămaşa de forţă, cu minţile pierdute, aşa nici elevii nu-şi pot imagina profesorii purtând măşti asemănătoare celor folosite de ei, toţi fiind învăluiţi într-o aură de sacralitate născută din admitaţie şi respect pentru ceea ce au făcut şi fac pentru spiritualitatea românească.

Şi totuşi, trebuie să existe o diferenţă între ţinuta profesorului şi cea a elevului, pentru că este un element important ce subliniază statutul acestuia, rolul jucat în interacţiune. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că fiecare rol social are repartizată o anumită faţă, iar rolul de profesor implică o vestimentaţie decentă, care să nu iasă din standardele sociale, să nu şocheze căci, în caz contrar, e posibil ca performarea să aibă de suferit. În loc să se concentreze asupra lecţiei, a conţinutului ideatic şi a valorilor transmise, ochii şi mintea elevilor vor fugi către fusta scurtă şi decolteul adânc al doamnei profesoare sau către jeanşii prea strâmţi, freza rebelă şi accesoriile ostentative ale domnului profesor.

Şi limbajul folosit, aspect ce ţine, după Goffman, tot de „faţa personală”, a fost în concordanţă cu rolul jucat de către profesor, acesta ştiind să facă deosebirea dintre limbajul de culise şi cel de scenă. Alegerile sale lingvistice au fost adaptate situaţiei „back stage”, respectând însă linia de conduită a unui educator, adică fără să se exagereze: „ne striga folosind prenumele noastre, pe când în clasă ne striga numai cu numele de familie”, „a renunţat la ironii “, „ne-a vorbit foarte familiar”, „vorbea foarte frumos şi calm”, „cuvintele neortodoxe folosite de diriginte când moraliza un elev în faţa clasei au dispărut”, „limbajul dirigintelui era total diferit de cel din orele de matematică”.

Pentru ca performarea să fie desăvârşită, trebuie să existe o conguenţă între „appearance” şi „manner”, adică între înfăţişare şi modalitatea de interpretare a rolului. Aceasta a fost evidenţiată de către elevi în povestirile lor, subliniind faptul că atitudinea profesorului diriginte a fost una adecvată ţinutei, elevul transformându-se în prieten, partener de distracţie într-un mod neaşteptat de egalitarist, dacă ne raportăm la severitatea afişată de respectivul profesor la ore. Nu a mai insuflat exigenţă şi intoleranţă, ci a avut un rol mai degrabă de leader: „Credeam că aşa este el mereu, dar în excursie, cu toţii am văzut o altă persoană , era glumeţ , discuta orice cu noi, cu anumite limite bineînţeles. Când am ajuns în Braşov ne-a spus că fiecare poate face ce vrea, cu condiţia să ne întoarcem la o oră stabilită în autocar. La pensiunea unde ne-am cazat, după cină am avut o mică petrecere, iar dânsul a dansat cot la cot cu noi., chiar dacă era mai în vârstă.”, „Pe parcursul circuitului a spus glume la microfon, a râs împreună cu noi şi, spre uimirea noastră, a renunţat la ironii. Seara, ne-a organizat o discotecă, a dansat cu noi.”.

De abia după acea performare back stage, elevii au înţeles că dirigintele lor este un actor desăvârşit, jucând perfect atât rolul de profesor autoritar „front stage”, cât şi de prieten în culise, reuşind să-şi adapteze comportamentul în funcţie de standardele ideale ceruta de fiecare rutină în parte. Concluziile la care au ajuns sunt sintetizate în următoarele afirmaţii: „Am înţeles că atitudinea sa autoritară o  folosea doar  la şcoală pentru a se impune. Din păcate, luni, la şcoală, şi-a dat jos masca prietenoasă şi a instaurat din nou monotona linişte de la ora de matematică.”, „De multe ori, persoanele au un comportament diferit la locul de muncă faţă de cel din timpul liber, un exemplu concludent fiind domnul diriginte. Mereu exigent, ferm în explicaţii şi foarte pasionat de munca lui, domnul diriginte s-a arătat a fi cu totul altfel într-o excursie.La început am avut reţineri în a merge în acea excursie: mă gândeam că o să mă plictisesc şi că ne vor fi impuse o grămadă de restricţii, dar…nu a fost deloc aşa.”, „Din atitudinea lui am realizat că dă dovadă de profesionalism pentru că ştie să facă diferenţa dintre ore şi timpul liber.”, „15 septembrie, eram nerăbdătoare, dar în acelaşi timp speriată… auzisem nişte zvonuri cum că viitorul meu diriginte este un om destul de aspru şi rigid. Da, prima oră le-a şi confirmat: un om serios, de treabă, dar exigent.Mai târziu am înţeles că nu era chiar aşa.Se putea observa că, deşi era foarte exigent cu noi, îi eram dragi.”, „Luni, la şcoală şi-a dat jos masca, evident spre nefericirea noastră; cu toate acestea, excursia a reuşit să lase câteva urme, să facă o fisură în zidul ce ne despărţea.”, „După această experienţă am înţeles că atitudinea severă era doar o faţadă pentru a ne face să ne comportăm decent şi să învăţăm, să respectăm.”, „Atunci am înţeles că profesorii nu se comportă întotdeauna ca la şcoală, că au şi ei o viaţă complexă care nu se rezumă numai la integrale şi radicali.”. Este evident că elevii au evaluat pozitiv ambele performări atât „front stage”, cât şi „back stage”, corelându-le cu standardele ideale presupuse de cele două roluri şi cu jocul expresie versus acţiune.

Un rol important în „back stage” l-a avut autodezvăluirea, profesorul diriginte povestind întâmplări amuzante din viaţa lui, despre venirea pe lume a nepoţelului său etc. Bineînţeles că a selectat anumite momente din „zona oarbă” şi mai puţin din „zona ascunsă”care să creeze o atmosferă de bunădispoziţie şi care să nu fie discreditante. Orice proces de comunicare între oameni este dependent de gradul de cunoaştere interpersonală, de ceea ce ştim sau nu ştim unul de celălalt, reprezentat prin cele patru zone:

• zona deschisă – cuprinde date despre subiectul care comunică, aflate atât în posesia sa, cât şi în cea a interlocutorului.
• zona oarbă – conţine informaţii despre noi înşine, dar sunt accesibile şi interlocutorului.
• zona ascunsă – contrar zonei anterioare, reprezintă tot ce eu ştiu despre mine, dar nimeni altcineva nu ştie.
• zona necunoscută – reprezintă acele aspecte ale existenţei individului pe care nici individul în cauză şi nici altcineva din afară nu le cunoaşte.

Dirigintele a fost apreciat şi pentru că a respectat imaginea de sine a interlocutorului.  În relaţia de comunicare trebuie să cunoşti şi să respecţi maniera în care individul se valorizează pe sine, modul în care se percepe pe sine ca valoare şi putere în comunicare, flexibilitate manifestată în supleţe spirituală şi în punerea în valoare a ideilor şi sentimentelor. Totodată, a respectat nevoile celor cu care a relaţionat, acest lucru  înseamnând preocupare faţă de cerinţele interlocutorului, înseamnă politeţe şi empatie. Importanţa acestor elemente a fost pusă în evidenţă şi de eseurile despre profesorul ideal care au subliniat totodată faptul că stimularea motivaţiei elevului este o artă care ţine de măiestria şi harul didactic al profesorului.

Cadrul didactic trebuie să aibă în vedere faptul că modul în care desfăşoară activităţile de învăţare în clasă, sistemul de evaluare şi chiar propria lui motivaţie pot să acţioneze asupra dinamicii motivaţionale a elevului. O activitate didactică nemotivantă elimina nevoia de a şti, de a înţelege a elevului, ducând la manifestarea unui comportament deviant, şi anume absenteismul şcolar, în timp ce o activitate didactică puternic motivantă stârneşte interesul elevului pentru activitatea de învăţare, având efecte pozitive în plan cognitiv şi comportamental.

Bibliografie
„The Presentation of Self in Everyday Life” (2022), Erving Goffman,  Penguin Books Ltd.
„Management general şi strategic în educaţie- ghid practic” (2007), Alois Gherguţ, Editura POLIROM.
„Managementul şi gestiunea clasei de elevi – Fundamente teoretico- metodologice” (2000), Romiţă B. Iucu, Editura POLIRIM.