Activitatea profesorului este complexă și se desfășoară pe trei dimensiuni: perspectiva științifică, perspectiva culturală, dar mai ales perspectiva relațională. Aceasta din urmă interferează cu subiectul articolului, anume managementul comunicării. Cadrul didactic, prin însăși natura profesiei sale, trebuie să stăpânească arta de a comunica eficient, fie cu elevii, fie cu părinții, astfel încât să ajungă un adevărat profesionist al comunicării. Comunicarea în mediul educațional are un impact major asupra procesului de învățământ și acoperă două direcții de influență și manifestare. Pe de o parte, include strategii de comunicare ce contribuie la atenuarea unui conflict și la crearea de relații constructive și, pe de altă parte, se referă la modul în care profesorul comunică informațiile pe care elevii vor trebui să le învețe și să le valorifice.
Relația dintre somn, alimentație și performanță școlară. Semnale simple pe care profesorul le observă.
La școală vorbim mult despre curriculum, metode și evaluare. Vorbim mai puțin despre corpul copilului. Totuși, performanța școlară pornește din lucruri simple. Somnul și alimentația influențează direct atenția, memoria și comportamentul elevilor. Un copil obosit nu este leneș. Creierul lui funcționează în regim de avarie. Lipsa somnului scade capacitatea de concentrare, încetinește procesarea informației și crește iritabilitatea. Studiile arată că elevii care dorm sub 8 ore pe noapte au rezultate mai slabe la testele de memorie și atenție. La gimnaziu, acest deficit se vede rapid în clasă.
E spectacol în țara lui Mură-n Gură
În prezenta lucrare, ne concentrăm atenția asupra câtorva concepte semnificative în raport cu tema educația nonformală în context extracurricular, literatura pentru copii, artă dramatică, dezvoltare personală. Pe toate acestea le-am ancorat în arta povestirii, unde se împletesc jocurile teatrale cu cele de comunicare și de limbaj. Prin forța sa creatoare, arta povestirii poate modela comportamentul copiilor sub cinci forme: cognitiv, lingvistic, social, emoțional, atitudinal. La rândul său, arta povestirii se împletește cu artele spectacolului, fapt care îi încântă și mai mult pe micii școlari ‒ acum, actori. Punctele de legătură constau într-o poezie rară, sinonimă cu umorul fin, și într-o disciplină opțională de rang înalt. Ambele sunt dublate de măiestria poetei și de tactul învățătorului. Se vrea deschiderea unui drum presărat cu elemente ce înfrumusețează caracterele participanților la reprezentația preconizată, un drum mărginit de priveliști în care ei văd profilul adultului de mâine. Se mai vrea, prin această lucrare, înțelegerea necesității realizării profilului omului ce va coexista în societatea cunoașterii și într-o mare de tehnologii tot mai performante. Profesorul Mircea Miclea l-a conturat memorabil în patru concepte-cheie: autodisciplină, autonomie, spirit antreprenorial și gândire creatoare. Aceasta din urmă e reflecția sintagmei „design thinking” și se regăsește inclusiv în teatru, respectiv în arta povestirii. În ambele, finalul trebuie să te pună întotdeauna pe gânduri…
Plurilingvismul – competență esențială a educației moderne
Articolul de față propune o reconsiderare a statutului plurilingvismului în cadrul educației formale, argumentând că acesta depășește sfera achizițiilor strict lingvistice și devine un vector al dezvoltării cognitive și al integrării transdisciplinare. Pornind de la fundamente teoretice consacrate și de la cercetări recente în neuroștiințe, lucrarea examinează modul în care repertoriul lingvistic multiplu al elevilor poate fi valorificat didactic pentru a favoriza transferul de cunoștințe între discipline și formarea unui profil de absolvent adaptat cerințelor societății contemporane.
Dascălul – un Sisif al vremurilor moderne
Articolul de față propune o lectură reflexivă a rolului dascălului în educația contemporană, pornind de la experiența practică a autoarei și ancorând-o în concepte fundamentale ale psihologiei educaționale. Dincolo de funcția sa tradițională de transmitere a cunoașterii, profesorul este analizat ca factor de dezvoltare psihologică, emoțională și identitară a elevului, cu precădere în contexte de vulnerabilitate socială. Demersul argumentează că relația profesor–elev constituie un nucleu formativ cu valențe terapeutice și reparatorii, că actul didactic autentic implică observație fină, empatie și autoreflecție continuă și că transformările cele mai profunde produse de educație rămân adesea necuantificabile prin instrumentele de evaluare curente. Articolul invită la o reconsiderare a valorii adăugate reale a muncii didactice și la o înțelegere mai nuanțată a finalităților educației școlare.
Matematica, între trecut și viitor
În contextul actual al transformărilor ce au loc în învățământul românesc, se pune tot mai des întrebarea câți dintre profesori reușesc să facă față actualului sistem de învățământ, cu pregătirea activităților didactice utilizând platforme educaționale, cum reușim să-i captivăm pe elevii noștri să învețe din plăcere. Această trăsătură înnăscută, care se poate perfecționa cu timpul, dacă există interes și se depun eforturi, trebuie să fie piatra de temelie, măsura principală a evaluării și aprecierii profesorilor într-un sistem de învățământ aflat într-o permanentă reformă.
Rolul profesorului poate să fie analizat și din perspectiva relației profesor-elev, nu doar a tehnologiei utilizate sau a metodelor și mijloacelor actuale.
Începuturile învățământului românesc. Personalități și reforme
A doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost marcate de personalități care au influențat cultura română și, implicit, și sistemul educațional, personalități la a căror viziune asupra culturii române se raportează societatea românească și astăzi. Titu Maiorescu: „Scopul educației este nimicirea mărginirii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor.” Personalitate care a dominat cultura românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu este legat în mentalul comun de teoria „formelor fără fond”. În studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română” din 1868, printre domeniile în care societatea românească a creat forma fără să existe fondul necesar se numără și învățământul. Om politic de prim rang, ministru al educației, profesor, om de cultură, Maiorescu era implicat direct în viața politică a țării sale, deci observațiile făcute în susnumitul studiu nu se mărginesc la ceea ce află astăzi fiecare licean român.
Sistemul de învățământ din România în comunism și în perioada post-comunistă. Abordare comparativă
Educația, în orice societate, servește drept principal vehicul de transmitere a valorilor și cunoștințelor. În contextul regimurilor totalitare, precum cel comunist, funcția sa fundamentală a fost însă subordonată politicului: transformarea conștiinței individuale și crearea așa-numitului „om nou”, un cetățean loial, devotat cauzei Partidului Comunist și principiilor marxist-leniniste. Sistemul educațional din România, în perioada 1948-1989, a reprezentat un aparat de stat esențial pentru ingineria socială și controlul ideologic, fiind modificat radical pentru a deveni un „puternic centru de educație socialistă și comunistă a copiilor și tinerilor” (Legea nr. 28 din 1978). Scopul final nu mai era cultivarea libertății de gândire, ci producerea de cadre pregătite să susțină și să apere idealurile comuniste (Tismăneanu et al., 2007).
Educația în declin: simptomele unui sistem care nu mai funcționează
O societate care tolerează impostura în educație își condamnă singură viitorul, pentru că formează atât resurse umane ineficiente în toate compartimentele sale, cât și elite false, incapabile să gândească, să creeze și să conducă responsabil.
Educația este, prin însăși natura ei, un act de construcție pe termen lung. Ea modelează caractere, formează conștiințe și pregătește viitorul unei națiuni. Atunci când școala încetează să mai fie un spațiu al meritului, al efortului și al adevărului, transformându-se într-un simplu mecanism de obținere a unor avantaje materiale sau de prestigiu nemeritat, se produce o fisură gravă în temelia societății.
Microcercetare: Evaluarea competențelor lingvistice și literare la școlarii mici
Evaluarea competențelor constituie un domeniu de interes major în cercetarea pedagogică contemporană, evoluând de la paradigma evaluării normative și sumative către abordări formative, centrate pe elev și pe procesul de învățare. În contextul reformei curriculare din învățământul românesc și al implementării curriculumului național bazat pe competențe, problematica strategiilor de evaluare capătă o relevanță deosebită, fiind necesară identificarea și validarea unor instrumente evaluative care să măsoare nu doar achiziția de cunoștințe, ci și dezvoltarea abilităților complexe de gândire, creativitate și comunicare. Literatura de specialitate (Black & Wiliam, 1998; Shepard, 2000; Popham, 2008) evidențiază limitele metodelor tradiționale de evaluare în captarea progresului real al elevilor și subliniază necesitatea diversificării instrumentelor evaluative prin integrarea metodelor alternative și complementare. La nivelul învățământului primar, și în mod specific în cadrul disciplinei Limba și literatura română, evaluarea competențelor lingvistice și literare necesită o abordare holistică care să valorifice atât dimensiunea cognitivă, cât și dimensiunile afectivă și meta-cognitivă ale învățării. Prezenta microcercetare își propune să investigheze impactul combinării metodelor tradiționale de evaluare cu metode alternative (metoda proiectului și metoda portofoliului) asupra performanțelor școlare, motivației și implicării elevilor din ciclul primar, contribuind astfel la fundamentarea empirică a practicilor evaluative optimizate în context educațional real.