Activitățile extracurriculare sunt esențiale pentru dezvoltarea fizică și psihică a unui copil sau elev. Copiii și elevii învață să interacționeze cu ceilalți și să-și folosească potențialitățile. „Generează relații de prietenie și întrajutorare, fortifică simțul responsabilității și statornicește o atitudine justă față de colectiv și față de scopurile urmărite” , a afirmat I. Nicola (2000, 277-278). „Este important ca elevii/copii să fie antrenați nu numai în desfășurarea acestor activități, ci și în inițierea și organizarea acestora” (I. Nicola, 2000, 278). Activitățile extracurriculare care promovează cooperarea sunt bune. Experiențele sociale ale copiilor și elevilor sunt îmbunătățite de libertatea lor de exprimare și acțiune, precum și de relațiile lor cu colegii.
Valențe ale gândirii critice în actul paideutic
Termenul de gândire critică este folosit în cercurile pedagogice de decenii şi a ajuns să semnifice lucruri diferite pentru diferite grupuri. Pentru mulți educatori, gândirea critică înseamnă gândire de nivel superior – „superior” referindu-se, de obicei, la poziția superioară ocupată în taxonomia abilităţilor cognitive a lui Bloom.
Profesorul din Palatul Copiilor – mentor, creator de oportunități și formator de caractere
Educația nu se limitează la transmiterea unor cunoștințe și la evaluarea rezultatelor școlare. Ea înseamnă, înainte de toate, descoperirea și valorificarea potențialului fiecărui copil. În această misiune, un rol deosebit îl au profesorii care își desfășoară activitatea în Palatele și Cluburile Copiilor, instituții reprezentative ale educației nonformale din România. Într-un spațiu în care participarea elevilor este voluntară, iar motivația este susținută de pasiune și interes, profesorul devine mai mult decât un specialist într-un domeniu: devine mentor, creator de oportunități și formator de caractere.
Relația dintre teorie și practică în formarea profesională și în învățământul superior
Relația dintre teorie și practică reprezintă una dintre temele fundamentale ale filosofiei, pedagogiei și științelor aplicate, fiind esențială pentru înțelegerea modului în care cunoașterea este dobândită, validată și utilizată. De-a lungul istoriei, numeroși filosofi și cercetători au analizat raportul dintre reflecția teoretică și acțiunea practică, subliniind faptul că progresul societății depinde de interacțiunea permanentă dintre acestea. În educația universitară, această relație este deosebit de importantă, deoarece formarea profesională presupune nu doar acumularea de cunoștințe, ci și dezvoltarea competențelor necesare aplicării lor în contexte reale.
Teoria oferă cadrul conceptual prin intermediul căruia sunt explicate fenomenele și formulate principiile generale, în timp ce practica constituie procesul prin care aceste principii sunt testate, validate și perfecționate. Din această perspectivă, teoria și practica nu trebuie privite ca dimensiuni opuse, ci ca elemente complementare ale procesului de cunoaștere. Scopul prezentului articol este de a analiza raportul dintre cele două concepte, evidențiind rolul lor în educație, cercetare și activitatea profesională.
Valorile și principiile familiale, factori ai evoluției prosociale în școli
În contextul transformărilor sociale contemporane, educația pentru valori și dezvoltarea competențelor sociale ale elevilor reprezintă una dintre direcțiile fundamentale ale sistemelor educaționale moderne. Familia și școala constituie principalele instituții responsabile de formarea personalității copilului, iar relația dintre acestea influențează semnificativ modul în care elevii își construiesc identitatea morală, capacitatea de relaționare și disponibilitatea de implicare în viața comunității. Valorile și principiile familiale, precum respectul, responsabilitatea, empatia, solidaritatea și cooperarea, reprezintă repere esențiale în dezvoltarea comportamentelor prosociale, acestea fiind ulterior consolidate și extinse în mediul școlar.
Implicarea familiei în educația copiilor preșcolari: pilonul fundamental al succesului în educația timpurie
Educația timpurie reprezintă, incontestabil, fundamentul întregii dezvoltări a copilului. În această etapă ontogenetică timpurie se pun bazele competențelor cognitive, se conturează primele atitudini și se interiorizează valorile fundamentale care vor influența decisiv întregul parcurs școlar, profesional și social al viitorului adult. În acest context complex, implicarea familiei nu reprezintă un element opțional, ci se constituie ca unul dintre cei mai importanți factori ai succesului educațional. Familia și grădinița nu trebuie să acționeze ca entități separate sau paralele, ci împreună, integrându-se într-un parteneriat educațional autentic, guvernat de principii esențiale precum comunicarea bidirecțională, respectul reciproc și asumarea responsabilității comune.
Integrarea elevilor cu dizabilitate auditivă în societate după finalizarea școlii – provocări, oportunități și direcții de acțiune
Integrarea socială și profesională a tinerilor cu dizabilitate auditivă reprezintă una dintre cele mai importante provocări ale sistemului educațional contemporan. Finalizarea studiilor nu înseamnă încheierea procesului de formare, ci începutul unei noi etape, în care competențele dobândite în școală trebuie valorificate într-un mediu social și profesional divers. Succesul integrării depinde de colaborarea dintre școală, familie, angajatori, comunitate și instituțiile publice, precum și de dezvoltarea autonomiei personale, a competențelor de comunicare și a încrederii în propriile capacități. Articolul evidențiază principalele dificultăți întâlnite de absolvenții cu dizabilitate auditivă și propune soluții concrete pentru facilitarea unei incluziuni reale în societate.
Incluziunea profesională începe din școală
În contextul transformărilor sociale, economice și tehnologice contemporane, incluziunea profesională reprezintă una dintre condițiile fundamentale pentru consolidarea unei societăți echitabile și funcționale. Educația nu mai poate fi redusă exclusiv la transmiterea de cunoștințe teoretice, ci presupune formarea unor competențe sociale, civice și profesionale care să permită integrarea efectivă a individului în comunitate și, ulterior, pe piața muncii. Din această perspectivă, procesul incluziunii profesionale debutează încă din mediul școlar, prin dezvoltarea unui cadru educațional accesibil, adaptat și centrat pe valorificarea potențialului fiecărui elev.
Consilierul educativ în învățământul preuniversitar
Consilierul educativ este profesionistul calificat care oferă sprijin educațional, psihologic și social elevilor în contextul unei instituții de învățământ preuniversitar. Consilierul educativ nu este un „administrator de discipline” sau cel care „păstrează ordinea”, ci un specialist cu pregătire în psihologie, pedagogie și consiliere care lucrează pentru dezvoltarea holistică a elevului. Conform definiției oferite de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), consilierul educativ este un „profesionist care oferă sprijin psihosocial și educațional elevilor, cu scopul de a-i ajuta să-și atingă potențialul academic, profesional și personal, și de a promova bunăstarea lor emoțională și socială”.
Cum putem, în calitate de profesori, să influențăm formarea caracterului elevilor?
În vederea furnizării unui răspuns pertinent la întrebarea-cheie cuprinsă în titlul articolului, este necesar apelul la triada personalității umane, constituită din: temperament, caracter și aptitudini. În primul rând, temperamentul este una dintre laturile personalității care se manifestă cel mai pregnant în conduită și comportament prin reacții, mișcări și vorbire. Temperamentul are caracter înnăscut, fiind în strânsă legătură cu aspectele biologice ale persoanei, în special cu sistemul nervos și sistemul endocrin. Din această cauză, temperamentul nu se modifică substanțial pe parcursul vieții, ci poate fi modelat cu ajutorul caracterului. În al doilea rând, caracterul este latura relațional – valorică a personalității care se dobândește și se formează pe parcursul existenței individului, ca urmare a integrării acestuia într-un sistem de valori. În al treilea rând, aptitudinile reprezintă latura instrumental – operațională a personalității, incluzând o complexitate de însușiri psihice și individuale, structurate într-un mod original, pe baza predispozițiilor genetice, fapt care permite efectuarea cu succes deosebit a unor activități. Cu alte cuvinte, pe o bază ereditară, aptitudinile se construiesc prin exersări prilejuite de activități, deci se dobândesc în mod similar grefării caracterului uman.