Structurat în patru capitole distincte, volumul de față abordează complexitatea abordărilor intervenționale pentru persoanele cu cerințe speciale, fiind de o mare utilitate şi pentru profesori, în contextul provocărilor în creștere în demersul educațional contemporan.
În multitudinea de metode prezentate, am regăsit și PMT (Parent Management Training), o abordare al cărei scop vizează consolidarea practicilor parentale pozitive şi care se bazează pe: parenting pozitiv, disciplină consecventă, comunicare eficientă şi abilități de rezolvare a problemelor. Toate acestea pun bazele reducerii agresivității, a îmbunătățirii abilităților sociale şi vizează diminuarea simptomelor tulburărilor de comportament.
Tot în acest volum se regăsesc articole cu privire la: strategii incluzive colaborative, strategii pentru reducerea anxietății copiilor cu TSA, intervenții psihopedagogice ce implică utilizarea tehnologiei, aspecte practice din domeniul educației incluzive etc.
Eficiența pedagogică a abordării interdisciplinare
În viziunea lui Constantin Cucoş, reputat pedagog român, interdisciplinaritatea este „o formă de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică, a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere”. Aşadar interdisciplinaritatea are drept scop redarea unei imagini integratoare a unei proces/ fenomen prin tratarea acestuia din perspective ştiinţifice diferite. Unul dintre aspectele cele mai importante care stau în atenţia reformei globale, comprehensive a învăţământului modern în general şi a reformei curriculare în special îl constituie organizarea interdisciplinară a conţinuturilor, care vizează depăşirea graniţelor artificiale dintre diferite discipline de învăţământ, asigurând fiecăreia posibilitatea de a participa cu propriile reţele şi scheme conceptuale şi cu propriile metode de cercetare pentru rezolvarea problematicii globale a lumii contemporane. Dicţionarele de specialitate definesc interdisciplinaritatea drept „ansamblul relaţiilor şi interacţiunilor dintre diferite conţinuturi şi mesaje angajate la nivelul unui demers didactic/ educativ cu finalitate relevantă în planul formării dezvoltării personalităţii elevului, studentului”.
Strategii de organizare și coordonare a activităților extracurriculare. Rolul parteneriatelor școală-familie-comunitate
În educație, activitățile extracurriculare sunt esențiale, deoarece ajută la creșterea competențelor sociale, emoționale și practice ale elevilor. Pentru a garanta că acestea sunt eficiente, sunt necesare metode adecvate de organizare și coordonare care să valorifice resursele disponibile și să satisfacă cerințele participanților. Planificarea participativă, care implică implicarea elevilor în proiectarea și alegerea activităților, este o primă strategie esențială. Deoarece elevii sunt implicați activ în procesul de luare a deciziilor, această metodă crește interesul și responsabilitatea lor.
Constructivismul și cerințele educației contemporane
Multitudinea de informații din mediul contemporan trasează noi cerinţe pentru domeniul ştiinţelor educaţiei, cerinţe ce par la prima vedere contradictorii. Educaţia trebuie să transmită un volum din ce în ce mai mare de informaţii, dar în acelaşi timp are menirea de a oferi puncte de reper în perspectiva unui scop bine ales astfel încât inconsistenţa sferei informaţionale să aibă, paradoxal, un fundament. Raportarea educaţiei exclusiv la una din fazele vieţii sau la un anumit spaţiu este limitativă, fiind necesară o reconsiderare a dimensiunilor educaţiei în timp şi spaţiu, astfel încât fiecare dintre noi să beneficieze pe parcursul întregii vieţi de ambientul educaţional în permanentă schimbare. Cerinţe tot mai acute de integrare a noilor tehnologii în învăţământ, de sporire a caracterului interactiv al învăţării, folosind strategii colaborative de învăţare şi de evaluare, se constituie în imperative ale dezvoltării unei societăţi şi a unei educaţii moderniste şi postmoderniste. Acest fapt nu înseamnă renunţarea totală la strategiile tradiţionale, ci împletirea armonioasă, eficientă cu cele care presupun o mai profundă implicare a elevului în procesul propriei formări.
Taxonomia lui Bloom: de la memorare la gândire critică
Articolul prezintă Taxonomia lui Bloom ca instrument de organizare a nivelurilor cognitive ale învățării și de proiectare a obiectivelor și sarcinilor educaționale. Sunt urmărite forma inițială din 1956, cu cele șase categorii ale domeniului cognitiv, și revizuirea din 2001, care introduce verbe de acțiune și nivelul „a crea”. Se discută apoi modul în care formularea cerințelor influențează profunzimea procesului de învățare și cum îl ajută taxonomia pe profesor să nu reducă predarea la memorare. Articolul evidențiază și limitele unei aplicări rigide a ierarhiei, semnalate în literatura de specialitate. Concluzia este că valoarea taxonomiei constă în perspectiva progresivă pe care o oferă asupra învățării, nu în respectarea mecanică a nivelurilor.
Rolul activităților extracurriculare în dezvoltarea elevilor. Funcțiile managementului educațional aplicate activităților extracurriculare
Activitățile extracurriculare sunt esențiale pentru dezvoltarea fizică și psihică a unui copil sau elev. Copiii și elevii învață să interacționeze cu ceilalți și să-și folosească potențialitățile. „Generează relații de prietenie și întrajutorare, fortifică simțul responsabilității și statornicește o atitudine justă față de colectiv și față de scopurile urmărite” , a afirmat I. Nicola (2000, 277-278). „Este important ca elevii/copii să fie antrenați nu numai în desfășurarea acestor activități, ci și în inițierea și organizarea acestora” (I. Nicola, 2000, 278). Activitățile extracurriculare care promovează cooperarea sunt bune. Experiențele sociale ale copiilor și elevilor sunt îmbunătățite de libertatea lor de exprimare și acțiune, precum și de relațiile lor cu colegii.
Valențe ale gândirii critice în actul paideutic
Termenul de gândire critică este folosit în cercurile pedagogice de decenii şi a ajuns să semnifice lucruri diferite pentru diferite grupuri. Pentru mulți educatori, gândirea critică înseamnă gândire de nivel superior – „superior” referindu-se, de obicei, la poziția superioară ocupată în taxonomia abilităţilor cognitive a lui Bloom.
Profesorul din Palatul Copiilor – mentor, creator de oportunități și formator de caractere
Educația nu se limitează la transmiterea unor cunoștințe și la evaluarea rezultatelor școlare. Ea înseamnă, înainte de toate, descoperirea și valorificarea potențialului fiecărui copil. În această misiune, un rol deosebit îl au profesorii care își desfășoară activitatea în Palatele și Cluburile Copiilor, instituții reprezentative ale educației nonformale din România. Într-un spațiu în care participarea elevilor este voluntară, iar motivația este susținută de pasiune și interes, profesorul devine mai mult decât un specialist într-un domeniu: devine mentor, creator de oportunități și formator de caractere.
Relația dintre teorie și practică în formarea profesională și în învățământul superior
Relația dintre teorie și practică reprezintă una dintre temele fundamentale ale filosofiei, pedagogiei și științelor aplicate, fiind esențială pentru înțelegerea modului în care cunoașterea este dobândită, validată și utilizată. De-a lungul istoriei, numeroși filosofi și cercetători au analizat raportul dintre reflecția teoretică și acțiunea practică, subliniind faptul că progresul societății depinde de interacțiunea permanentă dintre acestea. În educația universitară, această relație este deosebit de importantă, deoarece formarea profesională presupune nu doar acumularea de cunoștințe, ci și dezvoltarea competențelor necesare aplicării lor în contexte reale.
Teoria oferă cadrul conceptual prin intermediul căruia sunt explicate fenomenele și formulate principiile generale, în timp ce practica constituie procesul prin care aceste principii sunt testate, validate și perfecționate. Din această perspectivă, teoria și practica nu trebuie privite ca dimensiuni opuse, ci ca elemente complementare ale procesului de cunoaștere. Scopul prezentului articol este de a analiza raportul dintre cele două concepte, evidențiind rolul lor în educație, cercetare și activitatea profesională.
Integrarea inteligenței artificiale în activitățile didactice din învățământul primar – oportunități, provocări și exemple de bune practice
După cum știm, societatea contemporană este caracterizată de o dezvoltare rapidă a tehnologiei digitale, iar școala are responsabilitatea de a pregăti elevii pentru o lume în care tehnologia face parte din viața de zi cu zi. Calculatoarele, telefoanele inteligente, tabletele și aplicațiile digitale sunt utilizate atât de adulți, cât și de copii, iar inteligența artificială (IA) devine din ce în ce mai prezentă în activitățile cotidiene. De aceea, sistemul educațional trebuie să valorifice avantajele acestor tehnologii, fără a pierde din vedere rolul esențial al profesorului și importanța dezvoltării armonioase a copilului.