Inteligența artificială a pătruns rapid în sistemele educaționale la nivel global, generând o dezbatere academică intensă în comunitatea educațională și un val de opinii în societate. Această tehnologie emergentă ridică întrebări fundamentale despre natura învățării, rolul tehnologiei în procesul educațional și impactul pe termen lung asupra dezvoltării cognitive a elevilor. În contextul în care instrumentele AI devin din ce în ce mai accesibile și mai sofisticate, ne confruntăm cu o dilemă, la toate palierele educației: ar trebui să adoptăm o poziție mai restrictivă sau mai permisivă în ce privește utilizarea IA în școli?
Întrebarea nu este tehnologică, ci profund pedagogică, cu implicații privind autonomia intelectuală, dezvoltarea gândirii critice și pregătirea elevilor pentru o societate din ce în ce mai digitalizată. Prezentul material constă într-o introducere ce aduce în prim plan unele argumente pentru ambele perspective ale dezbaterii, în așteptarea unor argumente viitoare bazate pe cercetări științifice și pe observații mai structurate din practică.
Importanța și scopul dezvoltării creativității în procesul de învățământ
În procesul de modernizare a educației, determinat de acumularea rapidă a cunoștințelor, se face apel să le formăm elevilor o atitudine activă, creatoare în procesul învățării, astfel încât să nu se mulțumească cu preluarea concluziile științei ca atare, ci să analizeze fenomenele, cauzele lor, interdependența dintre ele. Definită prin atribute ca accesibilitate, creativitate, flexibilitate și continuitate, școala reprezintă principalul factor care poate contribui decisiv la valorificarea creativității potențiale a elevilor, la stimularea înclinațiilor lor creative.
Dezvoltarea abilităților de viață cotidiană la elevii cu TSA din ciclul gimnazial și liceal prin activități structurate de modelare video
Prezentul studiu încorporează multiple studii de caz și are scopul de a observa eficacitatea utilizării modelarii video asupra dezvoltării abilităților de viață cotidiană la elevii cu tulburări din spectrul autist (TSA) din ciclul gimnazial și liceal. În cadrul cercetării, am utilizat modelarea video pentru formarea a cinci abilități de viață cotidiană (igiena mâinilor și a dinților, prepararea unui sandviș cu șuncă și cașcaval, aranjarea mesei, înșiretarea și legarea șireturilor la pantofi, respectarea regulilor de circulație în traversarea străzii prin locuri marcate, semaforizate sau nu) la patru elevi cu tulburări din spectrul autist. Videoclipurile urmărite de elevi au avut o durată cuprinsă între 30 de secunde și 3 minute. Acestea au fost urmărite integral și pe secvențe.
Evoluția educației timpurii
Educația timpurie, adesea considerată fundamentul dezvoltării umane, a cunoscut o evoluție semnificativă de-a lungul istoriei, reflectând transformările sociale, culturale, politice și științifice ale epocilor succesive. De la primele forme rudimentare de instruire domestică, până la politicile elaborate ale educației instituționalizate din secolul XXI, această dimensiune a învățământului a fost mereu în centrul preocupărilor pentru bunăstarea și dezvoltarea holistică a copilului. În acest articol, ne propunem să explorăm, dintr-o perspectivă amplă și integrativă, principalele etape ale evoluției educației timpurii, teoriile care au modelat această ramură educațională, reperele legislative și politice esențiale, precum și exemple concrete de bune practici implementate în contexte internaționale și românești, care demonstrează importanța strategică a intervenției educaționale precoce în viața fiecărui individ.
Dinamica managementului organizației educaționale contemporane
Educația contemporană se confruntă cu provocări fără precedent care necesită o reconceptualizare fundamentală a modului în care instituțiile de învățământ sunt conduse și administrate. În acest context de transformări rapide, determinate de revoluția digitală, schimbările demografice și noile exigențe ale pieței muncii, managementul organizației școlare devine un factor critic pentru succesul educațional. Depășind percepția tradițională a administrării școlare ca pe o simplă gestionare a resurselor, managementul educațional modern se profilează ca un domeniu complex care integrează dimensiuni pedagogice, strategice și sociale într-o abordare holistică. Această evoluție impune necesitatea unor lideri educaționali capabili să navigheze prin incertitudinile vremurilor noastre, să anticipeze tendințele viitoare și să construiască medii de învățare adaptabile și performante.
Comunicarea și relaționarea eficientă, premisele unei școli românești de succes
Educația contemporană se confruntă cu provocări complexe care necesită o reconsiderare a modului în care se desfășoară procesul de învățământ. În centrul acestei transformări se află relația dintre educator și educat, o relație care trebuie să fie fundamentată pe comunicarea eficientă și pe înțelegerea reciprocă. Comunicarea pedagogică nu reprezintă doar transmiterea de informații, ci constituie un proces complex de interacțiune care implică crearea unui mesaj educațional capabil să genereze răspunsuri formative din partea elevilor. Această comunicare transcende simpla transmitere de cunoștințe, devenind un instrument fundamental pentru dezvoltarea competențelor elevilor și pentru formarea lor ca persoane.
Educația – în criză sau în transformare?
În ultimele decenii, sistemele educaționale din întreaga lume au fost supuse unor presiuni semnificative, venite atât din interiorul societății, cât și din exteriorul acesteia. Pandemia de COVID-19 a accelerat o serie de schimbări și a adus în prim-plan o întrebare fundamentală: se află educația într-o criză profundă sau într-un proces de transformare inevitabil și necesar? Răspunsul nu este simplu, însă o analiză atentă a contextului actual scoate la iveală atât semnele unei crize reale, cât și oportunitățile de reinventare a educației pentru secolul XXI.
Considerații cu privire la necesitatea studierii istoriei locale în școală
Sistemul de învățământ reprezintă o componentă importantă a sistemului economic și socio-cultural al unei țări. În contextul actual, scopurile generale ale educației vizează, sub aspect formal, dezvoltarea potențialului nativ din punct de vedere intelectual, tehnic, profesional și estetic, în timp ce, sub aspect informal, urmăresc asimilarea valorilor culturale pe care omenirea le-a acumulat de-a lungul timpului.
Scopurile generale ale educației sunt transpuse în competențe specifice. Acestea trebuie adaptate la cerințele sociale care se înnoiesc permanent, fapt ce necesită, pe lângă asimilarea de către elevi a unor cunoștințe de specialitate, formarea unor capacități intelectuale și a unor deprinderi, a unei culturi generale în cadrul căreia un rol important îl ocupă istoria. Le insuflă elevilor modele comportamentale, atitudini, sentimente, stări afective. Istoria ca disciplină de învățământ reprezintă forma didactică a bazelor științei istorice. Aceasta selectează atât calitativ cât și cantitativ faptele istorice semnificative din preistorie până în prezent, stabilind contribuția fiecărei epoci la tezaurul de valori al umanității. În școală, istoria devine un mijloc important de formare și informare și deține un rol semnificativ în conturarea personalității elevului. Acesta trebuie să dobândească abilitatea de a interpreta și înțelege cauzalitatea evenimentelor, trebuie să deprindă metodele și căile de a stăpâni, evalua și utiliza informația de specialitate.
Tehnostresul în educație: Factori determinanți, efecte și strategii de reducere
Tehnostresul reprezintă o formă specifică de stres generată de dificultatea de adaptare la utilizarea tehnologiei digitale, cu implicații semnificative în mediul educațional. Acest articol își propune să exploreze cauzele și manifestările tehnostresului în rândul profesorilor și elevilor, precum și impactul acestuia asupra procesului instructiv-educativ. Sunt semnalate diferențele dintre perioada pre- și post-pandemie, precum și strategiile de prevenire și reducere a efectelor negative. Rezultatele evidențiază necesitatea unui echilibru între digitalizare și bunăstarea actorilor educaționali, subliniind rolul crucial al sprijinului instituțional și al formării continue.
Raport privind competențele digitale ale profesorilor din România (iunie 2025)
Acest raport oferă o imagine de ansamblu detaliată asupra nivelului actual al competențelor digitale în rândul cadrelor didactice din România, evaluat pe baza instrumentului de autoevaluare DigCompEdu. Analiza acoperă cele șase domenii ale cadrului european și se bazează pe un eșantion național reprezentativ, colectat în perioada ianuarie 2024 – mai 2025. Rezultatele arată că, deși profesorii români manifestă un angajament solid în ceea ce privește dezvoltarea profesională și practicile reflexive, aceștia se confruntă cu provocări semnificative în gestionarea resurselor digitale, facilitarea învățării colaborative și autoreglate, precum și în sprijinirea elevilor în dezvoltarea unei cetățenii digitale responsabile. Raportul se încheie cu recomandări strategice pe termen scurt, mediu și lung pentru consolidarea ecosistemului pedagogic digital din România.