Subiectul trebuințelor în cariera didactică reprezintă o temă de interes pentru contextul educațional, mai ales atunci când aceasta se află în relație cu valorile personale ale cadrului didactic. Există, de fapt, o nevoie tot mai mare de a găsi noi argumente pentru a intra în contact cu schimbările accelerate din lumea contemporană. Strategiile pentru motivarea cadrelor didactice, pot fi următoarele: performanța cadrului didactic este un proces ce se desfășoară paralel cu acțiunea continuă de învățare; performanța este un proces, nu un eveniment, acesta implică schimbarea în timp și se realizează în etape; etapele sunt legate de experiența acestuia, dobândită în practica de instruire și management pe parcursul carierei.
Analiza comparativă a două sisteme de formare a cadrelor didactice: România și Germania
Formarea cadrelor didactice este un proces continuu și dinamic, deoarece domeniul educației se schimbă și se adaptează permanent la noile cerințe și tendințe. Astfel, profesorii trebuie să fie deschiși la învățare și să fie dispuși să se dezvolte pe tot parcursul carierei lor didactice. În acest articol, vom analiza două sisteme de formare a cadrelor didactice din România și Germania, având în vedere o serie de criterii: legislație specifică, standarde și competențe profesionale, formare inițială și continuă, furnizori de programe de formare, evoluția în cariera didactică.
Provocări actuale în cariera didactică
Profesorul este principalul factor care contribuie la formarea și instruirea tinerilor, având rolul de îndrumător și facilitator în procesul de cunoaștere. Acestuia îi revine responsabilitatea de a crea un mediu sigur și armonios în care elevi pot învăța și se pot dezvolta. Profesia de pedagog este „o operă niciodată încheiată și care implică multă răbdare” (Sălăvăstru, 2004, p.151), pentru practicarea eficientă a acesteia fiind necesare o serie de calități și competențe.
Reforme ale învățământului din Transilvania și Banat în secolele XVIII-XX
Societatea modernă presupunea includerea tuturor membrilor ei în activitățile economico-sociale, or acest lucru însemna educarea unei mari mase de oameni. În Imperiul Habsburgic modelul educării poporului a fost preluat din Prusia. În 1760 este înființată Comisia Aulică de Studii, iar în 1770 împărăteasa Maria Tereza emite două decrete prin care școala era considerată o chestiune de interes public, iar la Viena era înființată o școală normală pentru pregătirea cadrelor didactice. Johann Ignaz von Felbiger, care avea experiență în domeniul învățământului, înființând un Institut pedagogic în 1765 și scriind, la cererea lui Frederic cel Mare, o lege pentru școlile catolice din Silezia, este chemat la Viena pentru a conduce școala normală. Va fi și consilierul împărătesei. Aceasta promulgă în 1774 o lege prin care se hotăra înființarea de școli normale în toate capitalele provinciilor imperiului, o reformare a tuturor școlilor, învățământ obligatoriu pentru copiii între șase și doisprezece ani, iar până la douăzeci de ani țăranii trebuiau să urmeze „școli de repetiție”, două ore duminicale în care se exersau cititul, scrisul și socotitul și se citea Evanghelia. Astfel s-a înființat școala normală de la Sibiu cu un curs de o lună a câte 11 ore/săptămână.
Curriculum la decizia școlii – factor de motivație pentru o învățare de calitate
Interdisciplinaritatea implică stabilirea și folosirea unor conexiuni între limbaje explicative sau operații, cu scopul diminuării diferențelor care apar între clasicele discipline de învățământ. Predarea și învățarea unei discipline presupune perceperea secvențială a realității unice, transformând-o astfel în una artificială. Din acest motiv este necesară realizarea unor conexiuni între anumite discipline școlare, pentru o percepere unitară și coerentă a fenomenelor străbătute. În înfăptuirea unui învățământ modern, formativ, considerăm predarea-învățarea interdisciplinară o condiție importantă. Corelarea cunoștințelor de la diferitele obiecte de învățământ contribuie substanțial la realizarea educației elevilor, la formarea și dezvoltarea flexibilității gândirii, a capacităților de a aplica cunoștințele în practică, la fixarea și sistematizarea acestora, o disciplină ajutând-o pe cealaltă să fie mai bine însușită.
Rolul metodelor bazate pe interacțiune în dezvoltarea inteligenței emoționale
În societatea contemporană idealul educațional este integrarea în societate, ceea ce asigură cadrul dezvoltării personalității, modele de gândire și de comportamente, relații interpersonale, mijloace de trai. Individul este dependent de cadrul social, viața sa depinde de societatea în care trăiește, devine „parte” a acesteia. Adaptarea individului la mediu se realizează prin sistemul de educație atât prin elemente cognitive cât și prin elemente non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligenței includ factori de ordin afectiv, personal și social, fiind esențiale pentru reușita în viață.
Emoții motivaționale și rolul lor în învățare
Uneori, motivația pare să fie acel element magic care face diferența dintre succes și eșec în procesul de învățare. În realitate, motivația este strâns legată de emoțiile pe care le experimentăm atunci când încercăm să învățăm ceva nou. Emoțiile motivaționale sunt acele trăiri afective care impulsionează individul să acționeze într-un anumit fel, fie pentru a atinge un scop dorit, fie pentru a evita o consecință negativă. Acestea joacă un rol esențial în învățare, influențând nu doar dorința de a acumula cunoștințe, ci și calitatea procesului educațional în sine.
Lectura psihoeducativă ca instrument de prevenție și intervenție a violenței școlare
Poveștile psihoeducative sunt un instrument folosit în intervențiile psihologice, educaționale și terapeutice pentru a ajuta copiii și adulții să înțeleagă și să gestioneze diverse aspecte emoționale, comportamentale sau sociale. În activitățile educaționale prin care ne propunem să formăm caracterul copiilor, să le dezvoltăm gândirea critică și să le transmitem valori, lectura poate fi instrumentul ce leagă, precum o baghetă magică, obiectivele noastre didactice de universul copiilor. Abordarea pe care o propunem este denumită în literatura de specialitate internațională „book based approach” și presupune tratarea globală a unei tematice, pornind de la o poveste.
Poveștile ca mijloc de dezvoltare a relațiilor interpersonale
Poveștile și literatura pentru copii joacă un rol esențial în dezvoltarea abilităților sociale și a relațiilor interpersonale. Prin explorarea interacțiunilor dintre personaje, copiii învață despre comunicare, empatie, cooperare și rezolvare de conflicte. Aceste competențe sunt fundamentale pentru construirea unor relații sănătoase și pentru integrarea socială a copiilor. Conform lui Neacșu (2021), poveștile care abordează teme precum prietenia, înțelegerea reciprocă și reconcilierea oferă modele de comportament social pozitiv și îi ajută pe copii să înțeleagă dinamica relațiilor.
Modelul pedagogic de dezvoltare a competenței de comunicare la elevii din ciclul primar în cadrul orelor de istorie și de geografie, clasa a IV-a
În contextul transformărilor accelerate ale societății contemporane, abilitățile de comunicare au devenit competențe esențiale pentru succesul personal și profesional al individului. Procesul de formare a acestor abilități începe din primii ani de școlaritate, iar ciclul primar reprezintă fundamentul pe care se construiește întreaga arhitectură educațională a elevului. Disciplinele istorie și geografie, prin caracterul lor interdisciplinar și bogăția conținuturilor, oferă un cadru privilegiat pentru dezvoltarea competențelor de comunicare, reunind elemente cognitive, emoționale și sociale într-un proces de învățare complex și stimulativ.