Dezvoltarea creativității capătă o importanță din ce în ce mai mare, deoarece se consideră că omul modern trebuie să fie un om creativ, capabil să se adapteze noilor condiții sociale, economice, profesionale, culturale și tehnologice. Astfel, creativitatea a devenit o condiție principală a progresului economic și social, pentru a crește calitatea vieții. Fiind un fenomen complex, creativitatea este strâns legată de celelalte procese psihice, întrucât la realizarea procesului creator participă întregul sistem psihic uman, creativitatea depinzând de memorie, de gândire, de imaginație, de voință, de atenție.
Specificul evaluării în situații educationale diverse: examenele și concursurile naționale pentru cadrele didactice din învățământul preuniversitar
Specificul evaluării în contextul examenelor şi concursurilor naţionale pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar se conturează prin referire la câteva aspecte ce se înscriu în numeroasele încercări de creştere a calităţii actului educaţional: deontologia evaluării – considerată ca un caz particular al deontologiei pedagogice, funcţiile evaluării prin intermediul probelor aplicate, precum şi eficienţa evaluării, prin referire la capacitatea sistemului de a produce, în mod satisfăcător, rezultatele preconizate.
Este evident faptul că societatea românească parcurge cu mare repeziciune etape inedite, cărora sistemul de învăţământ le răspunde cu o oarecare inerţie, fiind tot mai dificilă cristalizarea unei viziuni bine conturate pe termen lung, care să fie îmbrăţişată de toţi partenerii şi beneficiarii actului educaţional. În mod logic, evaluarea cadrelor didactice trebuie să se înscrie în demersul de schimbare şi de eficientizare a învăţământului, prin eliminarea subiectivismului evaluării, prin cristalizarea unei ecuaţii personale care să fie cât mai fidelă realitaţii, fundamenatată pe o măsurare cât mai adevărată din punct de vedere logic şi ştiinţific, dar care să nu ignore dimensiunea etică şi morală a actului evaluativ. Consider că aspectele legate de etică şi morală constituie resortul secret de care depinde întregul proces. Trei argumente voi aduce în sprijinul acestui punct de vedere.
Tulburările de vorbire și corectarea lor la preșcolari
Dacă analizăm frecvenţa tulburărilor de vorbire la diferite vârste, ajungem la concluzia că vârsta preşcolară deţine recordul. Cauzele care stau la baza acestor tulburări pot fi grupate în două mari categorii: prima, la nivelul condiţiilor, evoluţiei sau condiţiilor şi evoluţiei normale; cea de-a doua, la nivelul condiţiilor, evoluţiei sau condiţiei şi evoluţiei anormale.
Cele mai frecvente tulburări de vorbire care se încadrează în prima categorie constau în substituirea unor sunete mai greu de pronunţat cu altele uşoare şi recurgerea la pronunţarea aproximativă. E mai ales cazul dislaliilor uşoare: sigmatisme, rotacisme, lambdacisme ş.a., multe din aceste tulburări se corectează spontan, întrucât pronunţarea corectă evoluează în strânsă legătură cu dezvoltarea aparatului fono-articulator, a auzului fonematic şi cu lărgirea posibilităţilor de imitaţie verbală. Dintre elementele tipice pronunţării infantile, înlocuirea sunetului „r” cu „l” sau cu „i”, manifestă o mai mare tendinţă de stabilitate, menţinându-se la unii copii până către vârsta de 5-6 ani.
Tratarea diferențiată a elevilor din ciclul primar
Cunoaşterea copilului, în vederea tratării lui diferenţiate, se realizează pe tot parcursul procesului instructiv-educativ. Tratarea diferenţiată a elevilor din ciclul primar este văzută de cei mai mulţi învăţători, în mod unilateral, ca fiind tratarea într-un anumit mod prin anumite mijloace, mai ales a unei categorii de elevi predispuşi eşecului şcolar.
Abordând stilul tratării diferenţiate în mod corect, clasa devine un mediu dinamic şi mereu în schimbare, în care dascălii pot dovedi că apreciază pe fiecare dintre elevi şi pe toţi elevii.
Învățarea bazată pe proiect: designul unui proiect tematic. Proiectul „Călătorie prin Europa”
În lucrarea „Programe de învăţământ şi educaţie permanentă”, L. D’Hainaut susţine că: „Se acordă mai multă importanţă omului care merge decât drumului pe care îl urmează. Astăzi disciplinele sunt invadate de un gigantism care le înăbuşă, le abate de la rolul lor simplificator şi le închide în impasul hiperspecializării. Inconvenientele tot mai evidente ale compartimentării, necesitatea din ce în ce mai manifestă a unor perspective globale şi contestarea unui devotament faţă de obiect care face ca omul să fie uitat, au dus treptat la conceperea şi la promovarea a ceea ce s-a numit interdisciplinaritate.”
În vederea pregătirii copiilor pentru a face faţă cu succes provocărilor lumii contemporane, școala trebuie să pună accentul pe formarea de competenţe transversale şi transferabile.
Integrarea metodelor active în lecțiile de istorie
Modificările programelor implică importante schimbări metodologice, identificarea de resurse materiale, corelarea conținuturilor aparținând diferitelor discipline, o atitudine reflexivă a fiecărui cadru didactic pentru a construi un demers educațional fundamentat psihopedagogic și atractiv pentru elevi.
În acest articol prezint câteva metode active utilizate la clasă pe parcursul unui an școlar, în procesul de predare-învăţare-evaluare la istorie.
Îmbogățirea și activizarea limbajului elevilor
Direcția către care trebuie îndreptată și menținută atenția elevilor este însușirea unui limbaj cât mai bogat și divers, capacitatea acestora de a utiliza aspecte semantice diferite ale cuvintelor, posibilitatea de a-și expune cu cât mai multă ușurință, cu ajutorul limbajului, de la cele mai simple probleme până la cele mai profunde sentimente umane.
O problemă majoră cu care se confruntă deseori elevul nu este aceea că nu ar ști subiectul la care trebuie să facă referire răspunsul lui în fața profesorului, ci, mai degrabă, teama acestuia că expunerea sa nu îmbracă ideile într-un limbaj adecvat care să se ridice la expectanțele profesorului dar și la pretențiile față de propria persoană. În acest caz, elevul nu-și găsește cuvintele potrivite și în ciuda efortului, adeseori prost înțeles de profesor, apare blocajul verbal. Acest lucru se întâmplă în fața unui profesor care are pretenții foarte mari și care nu tolerează bâlbâieli, poticneli incoerente ale unui elev inhibat.
Noile „ore de română” sau Despre „lifewide learning”
Oricât de mult am aprecia materia pe care o predăm, ajungem într-un context în care, în mod inevitabil, trebuie să recunoaștem că se resimte acut diferența dintre cerințele trecutului – în care au fost bine angrenate conținuturile – și cele ale prezentului – în care avem impresia că sunt ușor depășite. Consider că e momentul să devenim dascăli pragmatici, să observăm nevoile elevului înainte de toate și să încercăm să ne depășim condiția.
Despre participarea la concursurile școlare (la disciplina matematică)
Concursurile școlare reprezintă „întreceri care se termină (întotdeauna) cu un clasament și cu acordarea unor premii celor mai buni dintre participanți”. Sunt Competiții ce îmbracă „forma de interacțiune psiho-socială mutuală constând în rivalitatea sau concurența dintre două sau mai multe persoane pentru atingerea unui scop indivizibil.” (DEX).
Competiția poate fi orientată, prin educare, spre cooperare, dar se poate transforma și în conflict, nemulțumiri, dezamăgiri, descurajări, retragere și pot crea relații antagonice între indivizi.
Profesorul şi transdisciplinaritatea
Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea si transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: cel al educaţiei în scopul cunoaşterii.
Privind contextual, vom observa că discursul mediatic a cotropit întreaga existenţă; mediatizarea vieţii publice e o observaţie la îndemână, iar procesul comunicaţional, fie el instituţional ori publicitar transformă realitatea într-un fenomen discursiv. Fiecare persoană, beneficiară a unei experienţe mediatice fără precedent şi dezorientată în jungla mediatică, îşi oferă azi propriul mozaic (colaj) cultural, pierzând sensul întregului.