Consider că un bun cod de etică ar trebui să cuprindă și un mic glosar al virtuților (și al viciilor) specifice unui anumit domeniu. Unii autori din domeniul eticii aplicate, T. Beauchamp și J. Childress, de exemplu, sunt de părere că virtuțile morale pe care un medic ar fi bine să le cultive sunt: compasiunea, discernământul, încrederea, integritatea și conștiința morală. Referitor la virtutea compasiunii de care trebuie să dea dovadă un medic, pe lângă actul de a vindeca un pacient, cu atât mai lăudabilă este fapta, cu cât medicul se apleacă asupra pacientului cu empatie și compasiune, cu înțelegerea trăirilor subiective ale acestuia. Grija față de omul aflat pe patul de spital nu se poate reduce doar la respectarea rece a unei datorii (datoria de a vindeca un bolnav), pe care o are medicul față de pacient. În acest caz, trebuie să intereseze și motivul acțiunii, faptul că medicul se simte împlinit în exercitarea profesiei prin practicarea acelor virtuți care arată noblețea lui de caracter și care îl pot ajuta să ducă o viață fericită. Acest lucru ar trebui să funcționeze, în virtutea unității de specie, și la cei care au responsabilitate publică, așa cum este cazul miniștrilor sau al directorilor de instituții școlare, de exemplu. În cadrul discuțiilor din spațiul public, un Ministru al Educației, în cadrul discuțiilor legate de redeschiderea școlilor, trebuie neapărat să ia în calcul, în mod egal, calitatea de cetățeni, nu numai a părinților și elevilor, ci și a profesorilor. Această atitudine poate fi percepută ca o încălcare a demnității personale și o sfidare a statutului de cetățean al celor din urmă. Cu atât mai mult cu cât siguranța în contextul pandemic nu se respectă în toate liceele și școlile din România. Afirmațiile neverificate cum că lucrurile ar sta altfel s-ar integra într-un discurs demagogic și ideologic.