Despre coduri de etică și formarea unei mentalități deschise în instituțiile școlare

Consider că un bun cod de etică ar trebui să cuprindă și un mic glosar al virtuților (și al viciilor) specifice unui anumit domeniu. Unii autori din domeniul eticii aplicate, T. Beauchamp şi J. Childress, de exemplu, sunt de părere că virtuțile morale pe care un medic ar fi bine să le cultive sunt: compasiunea, discernământul, încrederea, integritatea și conștiința morală. Referitor la virtutea compasiunii de care trebuie să dea dovadă un medic, pe lângă actul de a vindeca un pacient, cu atât mai lăudabilă este fapta, cu cât medicul se apleacă asupra pacientului cu empatie și compasiune, cu înțelegerea trăirilor subiective ale acestuia. Grija față de omul aflat pe patul de spital nu se poate reduce doar la respectarea rece a unei datorii (datoria de a vindeca un bolnav), pe care o are medicul față de pacient. În acest caz, trebuie să intereseze și motivul acțiunii, faptul că medicul se simte împlinit în exercitarea profesiei prin practicarea acelor virtuți care arată noblețea lui de caracter și care îl pot ajuta să ducă o viață fericită. Acest lucru ar trebui să funcționeze, în virtutea unității de specie, și la cei care au responsabilitate publică, așa cum este cazul miniștrilor sau al directorilor de instituții școlare, de exemplu. În cadrul discuțiilor din spațiul public, un Ministru al Educației, în cadrul discuțiilor legate de redeschiderea școlilor, trebuie neapărat să ia în calcul, în mod egal, calitatea de cetățeni, nu numai a părinților și elevilor, ci și a profesorilor. Această atitudine poate fi percepută ca o încălcare a demnității personale și o sfidare a statutului de cetățean al celor din urmă. Cu atât mai mult cu cât siguranța în contextul pandemic nu se respectă în toate liceele și școlile din România. Afirmațiile neverificate cum că lucrurile ar sta altfel s-ar integra într-un discurs demagogic și ideologic.

În domeniul educațional, această virtute este la fel de necesară. Nu se poate vorbi despre educație dacă educatorul este lipsit de empatie. O percepție afectivă a nevoilor educaționale, a stării emoționale a unui elev, specifică unui moment dat din parcursul lui educativ, ca și o înțelegere de către un pedagog a stilului de învățare, sau a pasiunii manifestate pentru un domeniu sau altul, pe care le are un beneficiar al educației, ar determina, nu numai motivarea învățării pentru un adolescent, dar ar constitui baza unui adevărat dialog uman între un adult și un adolescent, singurul care poate face ca educația să devină o adevărată relație între un ”maestru” și un ”discipol” și să declanșeze, în mod real, deschiderea spiritului spre cunoaște. Acest background al relației din cadrul actului educațional este întemeiat pe empatia adultului, pe capacitatea sa de a sesiza intuitiv, emoțional și rațional, viața însăși, ca o minune ce se desfoliază necurmat, manifestându-se în ființa plăpândă încă a celuilalt, aceasta fiind un simplu și necesar act de inteligență emoțională a pedagogului, în cele din urmă.

Prezența virtuților enumerate mai sus, compasiunea, integritatea și tăria de caracter, discernământul, încrederea, este necesară nu numai în domeniul medical, ci și în cel educațional, sau în varii domenii, mai ales în momente sau etape de criză.  De exemplu, de tărie de caracter ar trebuie să dea dovadă și angajații din sistemul educațional, cel puțin în această perioadă, în care necesitatea reformatării sistemului este o urgență. De obicei, relația profesională dintre membrii unui colectiv educațional se reduce acum la o stare continuă de concurență neloială, de izolare deliberată de ceilalți, percepuți ca cei care sunt adversari (cu atât mai puțin colegi într-o echipă profesională), sau pe care ar trebui să îi manipulezi, în vederea obținerii avantajelor sau a supraviețuirii. Această stare de luptă, care este depășită uneori doar prin varianta unui dialog amical extraprofesional, uneori fals, alteori ca o superficială formă de socializare, face ca orice încercare de a atinge, măcar la nivelul discuțiilor – varianta lucrului în echipă nu este absolut deloc luată în calcul -, zona tematică a profesionalismului să fie considerată un atentat sau o ofensă.

Realizarea unui „selfie” de grup, în cadrul căruia să fie radiografiată starea de facto a unui astfel de grup profesional, ar presupune curaj, spirit critic și autocritic, puterea de a accepta ideea că ceva este greșit, dorința ieșirii din zona de confort, empatia față de colegi, dar și existența unei doze adecvate de optimism, realism și de idealism. O încredere fermă în capacitatea colegilor de a gândi critic, o credință puternică în inteligența umană și în alternativa că lucrurile pot fi ameliorate, că oricând există șansa unui dialog profesional real, ca și existența unor obiective profesionale comune ar conferi celor angajați într-un astfel de demers puterea de a deschide, fără resentimente, zone de discuții neconfortabile, care să pună probleme, să provoace la dialog și la dezbateri, cu riscul marginalizării ulterioare a inițiatorilor, în cazul în care un asemenea demers ar fi sortit eșecului. Persoanele care și-ar asuma inițierea unor asemenea schimbări și dezbateri ar avea, cu siguranță, virtutea tăriei de caracter și convingerea fermă că numai recunoașterea punctelor tari și a punctelor slabe ale unei adecvate analize SWOT a grupului școlar ar putea fi o soluție salvatoare. Curajul ar fi, într-o asemenea configurație sufletească și conjuncturală a grupului profesional, ingredientul-liant.

Integritatea morală și cea profesională ar avea în spațiul educațional o legătură implicită cu realizarea stării de bine a tuturor celor ce aparțin unei colectivități educaționale: profesori, elevi, părinți.

De asemenea, una o implică mereu pe cealaltă, mai ales în spațiul, aproape inefabil, al educației, unde transferul de idei, de modele, de atitudini și trăiri este atât de subtil și, tocmai de aceea, generator de polemici. Asumarea și punerea în practică, înțelegerea, aprecierea (validare/ invalidare) sau punerea în discuție a unui sistem valoric propriu și al celorlalți este singura șansă de a avea un dialog real, chiar și polemic, în cadrul grupurilor profesionale sau sociale. Moralitatea, ca asumare a unui set de valori etice în care cineva poate să creadă, întemeiază comportamentul moral și etic personal. Un set de asemenea valori, odată asumat din considerente emoționale, dar mai ales raționale și morale, va formata și va transpare din viziunea despre lume, despre viață, despre relaționarea socială și despre cunoaștere, despre relația civică, în spațiul public, în cele din urmă. Capacitatea de a justifica întemeierea morală a comportamentelor proprii, ca și capacitatea și de a-ți asuma logic, emoțional și rațional această suită de valori, transformă o persoană într-un ins cu integritate morală.

Cele mai multe discuții polemice în diversele grupuri sociale și profesionale sunt generate de necunoașterea acestor sisteme valorice ale celorlalți, ca și a celui propriu, acest fapt proiectându-ne pe toți într-un dialog al surzilor. Fiecare își proclamă propria dreptare și propriul adevăr, neînțelegând ce cauze și ce întemeiere are celălalt atunci când susține contrariul. În acest război al autorității adevărului subiectiv, fiecare își proclamă propria integritate morală. Concept cu atât mai personal, cu cât valorile morale, sau pur și simplu valorile proprii asumate, sunt mai diferite, integritatea morală poate avea însă un element comun, ce ar deține o funcție socială: constanța cu care rămânem o vreme, mai scurtă sau mai îndelungată, în zona de iradiere a acelor valori. Neputând fi pusă în discuție pasiunea cu care fiecare își justifică comportamentele morale și își apără sistemele de valori, o soluție de compromis în cadrul instituțiilor ar fi alegerea unui set comun de valori morale, care se regăsesc în sistemele morale asumate de fiecare membru al grupului profesional, astfel încât să asigure o integritate morală minimală de grup, în virtutea faptului că ele ar stârni o pasiune subiectivă egală, investită în susținerea valorilor comune. Divergențele de viziune sau de comportament, fără ca aceste perspective să devină uniforme și plate, ar avea o contrapondere într-o unitate de viziune morală a unui grup profesional, ceea ce ar conduce la crearea stării de bine și a confortului psihic al tuturor membrilor unei comunități școlare, de exemplu; elevi, profesori și părinți. Ceea ce ar facilita atingerea unei asemenea integrități morale de grup ar fi capacitatea personală de reflecție filosofică sau morală minimală. Acest fapt ar transforma capacitatea de reflecție filosofică/ morală într-o competență cheie extrem de importantă pentru construirea unui cadru de viață profesională și publică împlinită, trăită fără stres într-un cadru organizațional și public. Concret, situația s-ar aplica fiecărei instituții în parte, ar presupune o dezbatere publică, deschisă și corectă, despre cadrul etic instituțional și despre menirea și scopul educațional al instituției, dezbatere la care accesul angajaților să se desfășoare liber și egal.

Redefinirea atitudinii și a termenilor care reglementează relațiile dintre angajații unei instituții școlare ar putea avea loc dacă ar răspunde toții membrii acelei comunități, profesori, elevi și părinți, ar răspunde cu deschiderea unui „da, aș putea să încerc”, chemării de a participa la o dezbatere despre principii și reguli etice, preocupare de obicei considerată o pierdere de vreme sau un demers filosofic inutil.

Chiar și o inventariere sumară a principiilor și a unora dintre posibilele reguli de etică instituțională, care ar putea reglementa relațiile interumane dintr-o instituție școlară, considerată ca o societate deschisă, ar putea transforma atmosfera încărcată și tensionată într-un spațiu cu adevărat respirabil. Și ar reprezenta și o formă umană a dialogului din social-media și din spațiul public, atât de tensionat în prezent, între părinți și profesori. Când un ONG prezintă concluziile unor statistici educaționale, ecluzându-se deliberat una dintre părți, cea a profesorilor, se omite o încălcare a unei deontologii, a unei „minima moralia” care ar trebui să existe în orice tip de relații publice. Umilirea publică a unei categorii profesionale poate accentua și mai mult starea de stres pe care acei profesioniști o au deja indusă. Luarea în calcul, în manieră egală, a tuturor părților implicate (profesori, părinți, elevi), atunci când îți asumi o participare profesionistă în elaborarea unei  părți dintr-o strategie naționale a educației, ar indica existența unei conștiințe morale în cazul celor care își asumă implicarea civică și profesionistă în rezolvarea unor crize. A indica pe primul loc elevii, și doar la sfârșit profesorii, sau neluarea deloc în discuție în cazul unor dezbateri publice despre educație mi se pare un abuz și un act de umilire publică a unei categorii profesionale, pentru care mulți ar trebui să prezinte public scuze.

Principiul demnităţii. Acest principiu al respectului demnităţii umane trebuie utilizat în construcţia codurilor morale ale diferitelor profesii şi ale diferitelor organizaţii publice. De exemplu, pe baza acestui principiu, se pot formula reguli cu privire la interzicerea minciunii în domeniul presei, deoarece cititorii nu pot fi folosiţi în mod instrumental, în atingerea scopurilor urmărite de alţii. Astfel de reguli, ce interzic minciuna, ar trebui însă să guverneze şi relaţiile dintre angajaţii unei instituţii, dintre aceştia şi conducere, dar şi relaţiile dintre organizaţie şi diverşii colaboratori externi, clienţi, beneficiari, etc., deoarece lipsa de încredere poate aduce grave prejudicii demnităţii unei profesii (judecător, ziarist, poliţist, profesor etc.), sau unei organizaţii profesionale şi membrilor acesteia. Formularea unei oferte școlare clare, cu accent pe prezentarea oportunităților de învățare, pe formarea unor anumite competențe cheie pe care instituția le-ar forma prioritar și specific ar putea informa corect pe viitorii elevi ai unui liceu, de exemplu, dacă s-ar renunța, în virtutea respectării acestui principiu, la formulările confuze, prea generale, și sub care, sub pretextul cuprinderii, s-ar putea ascunde orice sau nimic. Discutarea, în timpul unor dezbateri focalizate, cu respectarea rigorii impuse de această formă de analiză publică, a scopului și a menirii asumate de o instituție școlară în comunitatea în care funcționează ar putea clarifica pentru angajații acestei instituții scopul concret al prestației profesionale de înaltă calitate și ar conduce la creșterea încrederii viitorilor beneficiari ai educației în instituția în care vor intra pentru următorii 4 ani ca elevi. Formulările vagi și fără substanță, afișate pe pereții multora dintre instituțiile școlare din România, constituie un atentat la dimensiunea morală a relației dintre școală și comunitate.

Principiul autonomiei. Acest principiu (în teoria morală kantiană autonomia omului desemnează capacitatea de autodeterminare raţională) interzice aducerea vreunei atingeri autonomiei unei persoane în a lua, în mod liber, decizii în ceea ce o priveşte, în interiorul unei anumite limite. Autonomia nu înseamnă că putem face orice, deoarece acest lucru ar putea aduce atingere autonomiei altora. Este cunoscut faptul că autonomia mea se opreşte acolo unde aceasta riscă să încalce autonomia altuia. Pe baza acestui principiu, la fel ca în cazul principiului demnităţii, se pot formula reguli cu privire la interzicerea prejudicierii, sub orice formă, a celor din jurul nostru. Implicând ideea că un prejudiciu cauzează o stare emoțională sau materială de ne-bine unei persoane, cauzată de altcineva din mediul de viață profesională sau privată, o astfel de regulă ar trebui să se refere și la interdicția de a impune în relațiile sociale și profesionale propriul punct de vedere ca fiind o ideea ce s-ar bucura a priori de acceptarea ei de către toți angajații sau de apanajul obiectivității absolute. Un ton autoritar sau plin de vanitate, folosit în afirmarea unor idei sau premise personale, fără evidențierea obiectivă și logică a unor argumente coerente, ca și fără ilustrări convingătoare – de recomandat selectate din domeniul academic -, nu își poate avea locul în spațiul public sau în relațiile din spațiul privat. Și nici în relația dintre reprezentanții Ministerului Educației și o categorie profesională specifică, cea a profesorilor.

În relațiile profesionale din cadrul instituțiilor, acest comportament poate genera încălcarea dreptului la libera opinie și autonomie, umilirea unora dintre angajați, impunerea agresivă a opiniei majorității, precum și neluarea în seamă a nevoilor de cunoaștere, de acțiune și de practicare a profesiei a celor care nu au fost lăsați să se exprime sau nu au mai avut curajul afirmării propriilor opinii într-un spațiu dominat de neîncredere, de violența tonului sau a opiniei exprimate de o majoritate sau, mai rău, de către o singură persoană. Acest tip de relaționare este generatoare de tensiune, de stres, de atitudini de dominare și de subordonare între membrii instituției, de pierdere a încrederii și, în cele din urmă, de scăderea dorinței angajaților de a profesa cu o stare de bine, care să aducă succesul și împlinirea personală a tuturor.

Dezbaterea este soluția care clarifică pentru toată lumea orice situație problematică. Mă întreb cât suntem de dispuși să participăm la asemenea dezbateri….

O altă regulă ce ar putea fi formulată ar putea fi aceea de a fi luate în considerare orice tip de opinie sau de avertizare, oricât de firavă ar fi aceasta, indiferent de modul sau de destinatarul ei din cadrul unei instituții. Dacă cineva ar realiza o avertizare de calitate și nu i s-ar răspunde de către cei îndreptățiți să o facă decât atunci când s-ar considera că avertizarea ar putea să constituie o lezare a imaginii publice a instituției, acest fapt poate aduce mari prejudicii emoționale și psihice celui care a realizat avertizarea. O instituție, prin reprezentanții ei juridici sau investiți cu anumite responsabilități, nu poate susține ideea că o persoană trebuie luată în considerare doar atunci când sunt atinse interesele instituționale, pentru că acest lucru înseamnă să umilești, să sfidezi și să desconsideri persoana și drepturile celui care a realizat, cu cele mai bune intenții poate, o avertizare. Orice sesizare sau avertizare, orice nemulțumire, adusă de un angajat la cunoștința unui responsabil sau a unei persoane cu prerogative oficiale într-o anume direcție din instituția respectivă, ar trebui să primească același tratament și întotdeauna un răspuns. Iar acest răspuns ar trebui să fie discutarea problemelor în spațiul deschis al unei dezbateri adevărate, nu înlocuite cu un proces al persoanei care a realizat avertizarea sau sesizarea.

O altă regulă instituțională, conjuncturală însă, ar putea fi cea prin care ar trebui să se respecte întrutotul legile și recomandările legale în cazul unor situații limită, ca pandemia COVID-19, de exemplu. Dacă, din considerente de viziune personală asupra lumii și a vieții (ideologizare conspiraționistă, ideea invulnerabilității personale etc.), regulile elementare (distanțarea socială, gesturile barieră și purtarea măștii) nu vor fi respectate, se va pune în pericol tocmai dreptul la viață al celor vulnerabili sau mai expuși în cazul unei contaminări. Absolutizând propriul punct de vedere, căruia i se acordă calitatea obiectivității, un asemenea comportament este unul lipsit de empatie, mai mult, unul plasat la marginea normalității psihice. Pentru cei vulnerabili, situația poate deveni angoasantă și generatoare de psihoze, fiind implicate, pe de o parte, frica de a profesa într-un spațiu nesigur pe o perioadă nedeterminată, iar pe de altă parte, de procesul de vulnerabilizare presupus de afirmarea „puterii” celorlalți asupra unui psihic deja vulnerabilizat prin lipsa de empatie a celorlalți, de neînțelegerea corectă a problemelor care ne privesc pe toți, în spațiul public. Iarăși, dezbaterea, în cadrul deschis, ar putea recrea, și în vremuri mai triste, o atmosferă pozitivă în instituție, benefică pentru construirea unor relații deschise între angajați.

 

Accesări: 86

Articole asemănătoare