Dislalia – dificultate de învățare manifestată la nivelul limbajului oral

Dislalia este „tulburarea de pronunție (de articulare) provocată de afecțiuni organice sau funcționale ale organelor periferice ale vorbirii și care constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau a mai multor sunete” (Vrăsmaș E., Mușu I., Stănică C., 1997, p. 110). Examinarea complexă a copilului cu dislalie presupune colectarea de către logoped, sau de către specialistul care lucrează cu copilul, a unui set minim de informații care să le permită încadrarea într-un diagnostic.

În opinia autorilor menționați, dislaliile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:

  • După modul de afectare pot fi: dislalii organice și dislalii funcționale;
  • După gradul de extindere pot fi: dislalii simple și dislalii complexe;
  • După întinderea și structura fonemului afectat: dislalia sunetelor – prin omisiuni, prin alterare, prin înlocuirea de sunete –  dislalia silabelor;
  • După funcțiile afectate (Verza, aput. Vrăsmaș E., Mușu I., Stănică C., 1997, p. 111) – betacism – afectat sunetul b; capacism – afectat sunetul c; deltacism – afectat sunetul d și t; filacism – afestat sunetul f; gamacism – afectat sunetul g; mutacism – afectat sunetul m; rotacism – afectat sunetul r; sigmatism – afectate sunetele s, ș, z, ț, j, ci, ce; hapacism – afectat sunetul h; pipacism – afectat sunetul p.
  • După numărul fonemelor afectate: dislalii monomorfe și polimorfe;

Cercetările realizate precizează că, cele mai des întâlnite forme ale dislaliei sunt sigmatismele, rotacismele și dislaliile polimorfe. Sunetele afectate la vârsta preșcolară și școlară sunt: „s”, „ş”, „ţ”, „ci”, „r”.

Diagnosticarea unor tulburări de limbaj reprezintă raportarea la contextual general al dezvoltării psihice ale acestora, este absolut necesară completarea unui tablou descriptiv al comportamentului verbal cu unele date obținute prin intermediul: metodei biografice (anamneza) și prin examinarea motricității; a dezvoltării mentale și a personalității. În dislaliile simple, examinarea vorbirii poate fi suficientă pentru stabilirea unui diagnostic, a unui prognostic dar și a programului de intervenție. Examinarea vorbirii constă în două niveluri: la cel general – se examinează auzul, înțelegerea vorbirii, reproducerea sunetelor perechi, structura gramaticală; iar la nivel specific – articularea  verbală, examinarea articulării propriu-zise a sunetelor.

În literatura de specialitate se specifică patru etape necesare în terapia de recuperare a pronunției sunetelor, după cum urmează: impostarea sunetului – se realizează prin exerciții de demonstrație și imitație; consolidarea sunetului – includerea sunetului în silabe și în cuvinte; diferențierea sunetelor – se realizează exerciții de comparație între sunete; automatizarea – vizează exerciții de includere a sunetului în propoziții, povești etc.

Tipurile de exerciții pentru ameliorarea dislaliei sunt programe de intervenție ameliorativă a limbajului care presupun efectuarea unor etape, ce trebuie să cuprindă un set de obiective în funcție de care sunt selectate metodele și tehnicile cele mai potrivite pentru a fi aplicate. Schema intervenției ameliorative vizează (cf. Iolanda Mititiuc, 1996, Ecaterina Vrăjmaş, 1997, Emil Verza, 2003, apud. Schipor, 2017, p. 38-39) două etape, după cum urmează: prima etapă reprezintă terapia generală și cuprinde: dezvoltarea mobilităţii generale și dezvoltarea mobilităţii aparatului articulator. A doua etapă este terapia specifică, unde se realizează impostarea sunetului – pregătirea impostării; emiterea sunetului – demonstrarea articulării sunetului, pronunţarea sunetului prin procedee speciale, exersarea rostirii sunetului; consolidarea sunetului – în silabe: pronunţarea de silabe directe cu: prelungirea sunetului, consoana în poziţie intervocalică, cu vocale similare, de silabe inverse, cu prelungirea sunetului etc; în cuvinte: pronunţarea consoanei în cuvinte mono-, bi-, polisilabice, structuri verbale progresive prin adiţie, diferenţierea sunetelor cu punct de articulare apropiat, transformarea cuvintelor prin înlocuirea cu sunete sau silabe; automatizarea: exersarea sunetului în propoziţii; a sunetului în propoziţii având consoana în poziţie iniţială, mediană, finală; introducerea sunetului în texte scurte, povestiri şi repovestiri după imagini.

Programul de terapie poate varia de la un tip de dislalie la alta. Cel mai important rămâne relația care se dezvoltă între terapeut și logopat.

Bibliografie
Schipor, M.D., (2017). Psihopedagogia copiilor cu dificultăți de învățare și tulburări de comportament – suport de curs. Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, Facultatea de Științe ale Educației.
Verza, E. (1998). Psihologie specială. Editura Didactică și Pedagogică, București.
Vrăsmaș, T., Mușu, I., Stănică, C. (1997). Terapia tulburărilor de limbaj. Intervenții logopedice. Editura Didactică și Pedagogică, București.

 

Accesări: 69

Articole asemănătoare