Rar ni se întâmplă să găsim tonul potrivit pentru a vorbi despre școală. Chiar și nouă, celor aflați în interiorul ei și care, tocmai de aceea, suntem deseori, ba prea elogioși, ba prea catastrofiști. Ba prea implicați, ba prea detașați. Dar încă și mai puțin găsesc tonalitatea potrivită cei care, privind lucrurile de la distanță, se erijează, de multe ori, în mari specialiști, dovedind astfel o lejeritate și o superficialitate potrivite pentru o cauză mult mai puțin complexă.
Și totuși…

Titlul articolului meu este, de fapt, numele unei piese de teatru care, în mod cu totul special, reușește să prezinte lumea din școală și școala din lumea noastră, exact așa cum le trăim noi, cei care am ales să fim profesori. Savuroasa punere în scenă de la teatrul Excelsior din București este opera regizoarei și scenaristei Gianina Cărbunariu.

Pentru cei care nu știu încă, Excelsior este o instituție de cultură care se adresează mai ales publicului adolescent, iar piesa aceasta povestește despre învățământul românesc și despre toate personajele care îl animă: părinți, elevi, directori de școală, inspectori școlari și profesori. Și ne pune pe gânduri. Reușește, adică, să atingă scopul primordial al oricărui act artistic.

Pentru a ajunge la acest rezultat lăudabil, regizoarea a făcut o temeinică muncă de documentare și, plecând de la întâmplări reale și recente din școlile din România a creat o piesă de teatru vie, amuzantă, adevărată și îngrijorătoare. Cele două ore, cu pauză, pe care le petrecem în sală de spectacol prezintă, pe rând, în mod savuros și fără mânie, scene pe care le-am văzut și le vedem încă în emisiunile de știri și care dezvăluie tot felul de realități: de la corupția din sistem sau agresiunile la care sunt supuși profesorii, până la intruziunea violentă a părinților în actul educațional. Avem, de asemenea, ocazia să asistăm, amuzați, la ironizarea grațioasă a unor analogii pe care le facem uneori cu nonșalanță, dar care sunt complet nepotrivite, căci anacronice: între profesorii de azi și idealizații domni Trandafiri sau Dăscălițele din manualele comuniste.

Se pune în discuție și entuziasmul cu care unii dintre noi intrăm în această meserie, și blazarea care ne poate stăpâni atunci când ieșim din ea.

În orice caz, asistăm, până la sfârșit, la un act artistic care pune degetul pe răni adânci, dar care ne și consolează, ne amuză și ne întristează în același timp.

Eu am mers să văd Două ore cu pauză împreună cu elevii din liceul nostru și cu una dintre colegele mele. Pe colega despre care vorbesc am invitat-o după ce am aflat că un act al acestei reprezentații este inspirat dintr-o experiență pe care ea însăși o trăise în urmă cu 3 ani și care a marcat-o teribil. Nu atât pentru fapta în sine (niște înjurături neaoșe pe care o elevă i le adresase, în repetate rânduri, în timpul unei ore de curs) cât pentru lipsa de urmări a ceea ce fusese, de fapt, un derapaj grav. Spectaculosul acestui acest caz? Poate doar faptul că tot ea, profesoara, a fost supusă unor rechizitorii în toată regula, cu avocați angajați de părinții elevei și care au transformat acest episod într-un coșmar absurd care a durat luni în șir. Pană la urmă, eleva a rămas nesancționată și doamna profesoară perplexă, cel puțin.

Mulți dintre dumneavoastră se vor gândi imediat la propriile lor experiențe de acest fel sau, măcar, la unele, asemenea, pe care le-au auzit de la colegii lor. Sigur că astfel de evenimente s-au banalizat în școlile din România și sigur că întâmplarea nu a împiedicat-o pe colega mea, în anii care au urmat, să își facă meseria cu rigoarea, inteligența și hărnicia pe care le-a dovedit în cei peste 20 de ani de carieră, remarcabilă, de altfel.

Doar că acum, după trei ani de la episodul traumatizant, ea a ales să asiste la această piesă de teatru alegând, de fapt, să retrăiască emoțiile violente din trecut. Pe scenă, evenimentele au fost prezentate așa cum s-au petrecut ele în școală: necosmetizate și perfect injuste. Ar fi putut, chiar, să pară neverosimile, daca temerara mea colegă nu s-ar fi ridicat demnă și curajoasă și, profitând de liniștea dintre 2 replici nu s-ar fi „deconspirat”: «Eu sunt profesoara din piesa dumneavoastră, a spus ea, iar secvența la care tocmai am asistat a fost o terapie și, în același timp, o formă de justiție pentru care vă mulțumesc!».

Momentul a fost formidabil. Actorii au amuțit pentru o clipă, pe cât de surprinși, pe atât de emoționați, apoi i-au mulțumit, la rândul lor, pentru că a împărtășit acest „secret” care, din multe motive, ar fi putut să rămână doar al ei. Împreună, am aplaudat-o cu entuziasm.

Am povestit episodul de mai sus mai întâi pentru a evidenția forța și demnitatea de care unii dintre profesori sunt capabili. Apoi, pentru a sublinia importanța oricărei forme de artă în viețile noastre. Piesa aceasta de teatru a reușit, cu formidabilele mijloace ale artei actorului, ceea ce nu a reușit niciun regulament școlar, niciun sindicat și nicio autoritate din liceul nostru: i-a făcut dreptate colegei mele, așa cum, de fapt, ne-a făcut dreptate nouă, tuturor celor care am fost și suntem confruntați cu grosolăniile și nedreptățile din școli.

Este atât de reconfortant să vezi că cineva îți înțelege demersul și îți apreciază efortul cu atât de multă finețe și delicatețe: mă refer la regizoarea și scenarista Gianina Cărbunariu, dar, în egală măsură, la actorii care au interpretat atât de precis situațiile pe care nu le trăiseră, dar pe care le-au înțeles perfect, dovedind inteligență, empatie și solidaritate.

Vă rog să mergeți la Două ore cu pauză, cu sau fără elevii dumneavoastră. Veți petrece un timp de bună calitate și veți trăi un sentiment tot mai rar: acela că sunteți înțeleși până la capăt și că, până la urmă, arta, cultura, dialogul deschis și efortul de a ne înțelege unii pe ceilalți pot să restabilească o ordine și o armonie mai trainice și mai umane decât orice înjurătură.