Motivația învățării școlare se referă la totalitatea factorilor care determină, organizează și susțin eforturile de învățare ale elevilor. Pornind de la ideea că motivația constituie un factor cheie în succesul școlar, abilitatea profesorului de a motiva elevii este una dintre cele mai importante abilități necesare în context școlar pentru creșterea eficienței învățării. Crearea unui climat educațional motivant pentru învățare, bazat pe relații interpersonale pozitive, o atmosferă plăcută și suportivă în clasă, presupune o foarte bună cunoaștere a factorilor motivaționali, cât și a individualității elevilor și constituie o provocare pentru profesor.

În procesul de stimulare a motivației elevilor, trebuie avut în vedere faptul că o activitate didactică motivantă este aceea care îi implică în mod activ pe elevi și le captează interesul. Ca modalități de stârnire a curiozității elevilor sunt recomandate introducerea elementelor de noutate și crearea unor conflicte cognitive,  prin utilizarea studiului de caz sau prin sau antrenarea elevilor în realizarea unor proiecte de echipă, organizarea cunoștințelor sub formă de scheme, care permit evidențierea legăturilor dintre concepte, stabilirea unor legături între domeniile de interes ale elevului și activitatea de predare.

Felul în care profesorul abordează evaluarea poate influența, de asemenea, motivația elevilor. Atunci când evaluarea se focalizează pe progresul elevilor, pe recunoașterea efortului depus pentru îmbunătățirea propriilor performanțe, îi poate determina pe elevi să se implice mai mult în activitățile de învățare, să persevereze. Feedbackul are rolul de a oferi elevilor informații importante despre nivelul lor de cunoștințe și poate deveni un instrument eficient de motivare a învățării atunci când este oferit într-un interval de timp relativ scurt de la încheierea sarcinii, când se raportează la un nivel de competență care ar trebui atins și nu la un standard de excelență, când are caracter corectiv, oferind și explicații în ceea ce privește greșelile (Opre, Benga, Băban, 2015, p. 44).

Conform modelului ARCS al lui John Keller (Keller, 1987, pp. 3-5), există patru condiții esențiale pentru promovarea și susținerea motivației în procesul de învățare: atenția, relevanța, încrederea, satisfacția. Atenția, ca primă condiție, poate fi obținută în două moduri: stimularea perceptivă – folosește surpriza sau incertitudinea pentru a câștiga interes, dar și evenimente inedite, surprinzătoare, incongruente și incerte, sau stimularea curiozității prin întrebări provocatoare sau probleme care trebuie rezolvate. Adevărata provocare este menținerea atenției pentru un timp cât mai îndelungat, iar acest lucru poate fi obținut prin: participarea activă (adoptarea unor strategii precum jocuri, jocuri de rol sau alte metode practice pentru a-i implica pe elevi), variabilitate (utilizarea unei varietăți de metode în prezentarea materialului), umorul, incongruențele și conflictele cognitive, exemplele specifice, folosirea unor stimuli vizuali. Relevanța conținutului predat pentru interesele personale ale elevilor poate crește motivația acestora. Ea poate fi evidențiată utilizând un limbaj concret și exemple cu care copiii sunt familiarizați. Keller include între strategiile de obținere a relevanței valorificarea abilităților și cunoștințelor preexistente ale elevilor, explicarea utilității conținuturilor predate atât pentru situația prezentă, cât și pentru situațiile viitoare, furnizarea unor metode alternative pentru a-și realiza sarcinile și a-și atinge scopurile. În ceea ce privește încrederea, pentru ca elevii să fie motivați este important ca ei să cunoască și să înțeleagă cât de probabil este succesul personal în sarcină. Dacă ei consideră că nu pot îndeplini obiectivele sau că o pot face, dar cu costuri prea mari de timp și efort, motivația lor va scădea. Astfel, elevii ar trebui ajutați să estimeze probabilitatea succesului prin prezentarea cerințelor de performanță și a criteriilor de evaluare și să simtă că dețin un anumit control asupra învățării și evaluării lor, să creadă că succesul lor este un rezultat direct al efortului depus. Învățarea în sine devine motivantă atunci când aduce satisfacție elevului sau sentimente de realizare. Elevii vor identifica beneficiile abilităților dezvoltate prin activitățile școlare dacă li se oferă oportunitatea de a utiliza cunoștințele și deprinderile dobândite recent într-un cadru real.

Dacă problemele de motivație ale elevului au la bază percepțiile acestuia cu privire la competențele sale de a îndeplini sarcinile și la gradul de control pe care crede că îl exercită asupra activității de învățare, R. Viau recomandă câteva strategii ce pot crește nivelul încrederii și al auto-eficacității (Sălăvăstru, 2004, p. 94):

• a-i învăța pe elevi să gândească pozitiv în situația unei activități dificile;
• obișnuirea elevilor să își stabilească standarde de reușită realiste, prin raportare la succesele anterioare;
• a le oferi elevilor ocazia să își stabilească singuri obiectivele învățării;
• a le solicita elevilor să verbalizeze operațiile pe care le execută în timpul rezolvării unei sarcini;
• a-i învăța pe elevi să nu se culpabilizeze și să nu se judece sever atunci când greșesc.

Menținerea și dezvoltarea motivației școlare se poate realiza și prin: stabilirea unor scopuri adecvate, prin managementul mediului de învățare (controlul distractorilor), al timpului, al efortului și al reacțiilor emoționale (Opre, Benga, Băban, 2015, pp. 47-52). Stabilirea scopurilor se referă la propunerea unui standard de performanță în ceea ce privește realizarea unei sarcini și presupune un demers în cinci pași (Dembo, 2004, pp. 101-105): identificarea și definirea scopului; generarea unor modalități de atingere a scopului respectiv; realizarea unui plan de acțiune pentru atingerea scopului; implementarea planului; evaluarea progreselor. Anumite caracteristici ale scopurilor determină măsura în care acestea influențează pozitiv motivația: specificitatea (sunt formulate în termeni clari, preciși), proximitatea (scopurile pe termen scurt sunt preferate celor pe termen lung), gradul de dificultate (perceperea unui scop ca fiind dificil de atins poate avea ca rezultat implicarea activă în sarcină atunci când copilul are un nivel ridicat al sentimentului  de autoeficacitate, dar și abandonarea sarcinii, dacă propriile abilități sunt văzute ca fiind insuficiente). Caracteristicile dezirabile au fost grupate sub acronimul SMART; așa-numitele scopuri SMART trebuie să fie specifice (S), măsurabile (M), orientate către acțiune (A), realiste (R) și proxime în timp (T).

Managementul timpului se referă la strategiile prin care timpul este utilizat în mod optim în procesul de învățare. Pentru început, elevii trebuie să observe și să autoevalueze modul în care își petrec timpul, activitățile pe care le desfășoară și distribuirea lor pe parcursul unei zile. Dezvoltarea unui sistem de management al timpului presupune:

• realizarea unui orar, program al activităților zilnice, săptămânale, semestriale;
• planificarea sarcinilor astfel încât să poată fi îndeplinite în 30-60  de minute;
• stabilirea unor scurte pauze (5-10 minute) la fiecare oră de studiu;
• estimarea timpului necesar îndeplinirii fiecărei sarcini;
• stabilirea priorităților;
• rezolvarea sarcinilor mai puțin plăcute înaintea celor plăcute;
• anticiparea situațiilor de suprasolicitare și realizarea în avans a unor activități de studiu.

Managementul mediului de învățare vizează identificarea și eliminarea surselor care pot fi responsabile pentru perturbarea concentrării atenției. În acest sens, se recomandă automonitorizarea mediului de studiu și identificarea factorilor responsabili pentru distragerea de la studiu, fie că sunt externi: sursele de zgomot, prezența altor persoane, televizorul, calculatorul, telefonul, fie interni: îngrijorarea, problemele somatice, visatul cu ochii deschiși. Pentru controlul distractorilor externi se recomandă stabilirea unui spațiu destinat doar învățării, înlăturarea zgomotelor sau a persoanelor care pot distrage atenția. Pentru controlul distractorilor din sursă internă se recomandă programarea activităților de studiu după masă și odihnă, pentru a preveni oboseala, alternarea materiilor de studiu pentru a preveni plictiseala, stabilirea obiectivelor învățării, identificarea unor surse de informație care pot facilita învățarea, monitorizarea nivelului de concentrare a atenției (Opre, Benga, Băban, 2015, p. 49).

Asupra motivației pentru învățare își exercită influența și stările emoționale ale elevului. Rolul de mediator între reacțiile emoționale și comportamentele de învățare îi revine monologului interior, dialogului pe care fiecare îl poartă cu propria persoană (self-talk). Monolgul poate fi pozitiv sau negativ, de unde rezultă și impactul lui asupra învățării: gândurile negative (ex. „Nu o să reușesc niciodată să rezolv probleme la chimie”) dau naștere emoțiilor  negative, disfuncționale  (ex. frustrare, nemulțumire) și comportamentelor dezadaptative (ex. evitarea sarcinilor, dezinteresul), în timp ce gândurile pozitive dau naștere emoțiilor funcționale și comportamentelor adaptative. Monologul interior negativ poate fi modificat într-unul pozitiv prin căutarea și formularea unor afirmații cu caracter pozitiv care să crească nivelul motivației (ex. „Ce aș putea să îmi spun pentru a mă ajuta?”).

Bibliografie
1. Dembo, M. (2004). Motivation and Learning Strategies for College Success: A self-management approach. Lawrence Elrbaum Associates, Mahwah, New Jersey;
2. Keller, J. M.  (1987). Development and use of the ARCS model of instructional design in Journal of instructional development,Vol.10, No. 3, p. 2-10, dx.doi.org/10.1007/BF02905780
3. Opre, A., Benga, O., Băban, A. (coord.) (2015). Managementul comportamentelor și optimizarea motivației pentru învățare. Cluj-Napoca: Editura ASCR;
4. Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educației. Iași: Editura Polirom.