Ȋn lucrarea numită „Ideile moderne despre copil”, Alfred Binet (1975) atrage atenţia şi surprinde chintesența principiului intervenției educative asupra copiilor spunând: „pedagogia trebuie să aibă ca preliminar un studiu de psihologie individualizată”. Altfel spus, educatorilor le revine sarcina ca, înainte de orice acţiune educativă asupra copilului, să îşi concentreze atenţia pe cunoaşterea particularităţilor şi caracteristicilor individuale, de personalitate, potenţial, interese, pentru a-l conduce pe acesta către dezvoltare în direcţia satisfacerii nevoilor lui. A educa în direcţia obţinerii unor rezultate ideale, dorite de educator, conform viziunii lui, fără a se ţine seama de nevoile copilului, este cel puţin eronat, neadecvat şi rupt din context.

Abordarea individualizată şi diferenţiată a intervenţiei educative răspunde nevoii de adaptare a acţiunii instructiv-educative la particularităţile şi unicitatea fiecărui copil. Ȋn aceeaşi notă, E. Planchard (Introducere în pedagogie, 1976) afirma: „a cunoaşte în mod precis fiinţele asupra cărora trebuie se exercite acţiunea educatorului este prima condiţie a succesului”. Această idee este esenţa principiului cunoaşterii copilului de vârstă mică care presupune cunoaşterea temeinică a personalităţii celui asupra căruia se vor îndrepta actiunile educative următoare. Condiţia cunoaşterii acestuia pentru obţinerea unor rezultate ce vor construi şi dezvolta deplin personalitatea copilului este întărită de cercetările realizate de David P. Ausubel şi Floyd G. Robinson care au condus către următoarea concluzie: „profesorii mai bine informaţi asupra structurilor personalităţii elevilor şi care sunt ajutaţi să utilizeze această informaţie la elaborarea unor acţiuni didactice specifice vor determina o mai mare eficienţă a învăţării” (Ausubel, Robinson, 1981, p.476).

Adecvarea acţiunilor,  mijloacelor, metodelor, măsurilor la caracteristicile educatului este condiţia esenţială pentru o intervenţie educativă optimă. Educatorul trebuie să fie conştient că este complet greşit „să aplicăm una şi aceeaşi măsură la cazuri diferite” (Adler, 1995, pp. 95-96). Altfel spus, startul în educaţia unui copil trebuie să se dea cu depunerea efortului necesar din partea educatorului pentru a cunoaște particularitățile de personalitate ale fiecărui educat în parte deoarece doar astfel se poate interveni eficient pentru dezvoltarea deplină a copilului. Cunoştinţele educatorului de psihologia copilului şi studierea temeinica a  acestui domeniu trebuie să fie o condiţie în funcţie de care dascălului i se permite sau nu să îşi desfăşoare activitatea. Intervenţia educativă asupra copilului fără a cunoaşte în detaliu, riguros şi permanent nevoile, caracteristicile, particularităţile lui  şi fără a lua în calcul posibilele reacţii ale acestuia la un anumit tip de măsură, este echivalentă, în medicină, cu necunoaşterea de către doctor a diagnosticului şi simptomelor pacientului şi intervenţia eronată a acestuia în demersul iniţiat pentru vindecarea lui. Datele pe care trebuie să le extragă educatorul atunci când începe „construcţia” unui copil, sunt definitorii pentru alegerea celor mai eficiente măsuri pe care le va adopta în demersul lui şi vor constitui un „punct de pornire în proiectarea, organizarea, desfăşurarea, evaluarea şi reglarea intervenției educaționale” (Glava, Glava, 2002, p.27).

Cadrele didactice înfățișează şi joacă diverse roluri pentru a respecta acest principiu al cunoaşterii copilului, fundamental pentru o intervenţie educativă optimă şi eficientă. Ȋn „Pedagogia preșcolarității şi școlarității mici”, sunt enumerate aceste faţete pe care dascălul trebuie să le poarte pentru a-l cunoaşte pe cel în faţa căruia se află ca mijlocitor  între potenţial şi devenire reală. Prin intermediul unor acţiuni specifice şi operaţii, educatorul va îmbrăca „haine” diferite şi va interpreta diferite roluri (Stan, 2014, p.46)

1. Culegător de informaţii, de date reale despre copil, prin intermediul unor instrumente calitative (observare directă, chestionare aplicate pentru extragerea unor date despre mediul familial, discuţii cu părinţii/ aparţinătorii, discuţii cu educatul, activităţi diverse, desene, jocuri iniţiate special pentru cunoaşterea anumitor comportamente, preferinţe, obiceiuri, anxietăţi, frământări, opţiuni, opinii). Este foarte util ca, la intrarea în colectivitate a preşcolarului, să se aplice o serie de chestionare, ghiduri de interviu (părinţilor),  fişă de observare (copilului) pentru obţinerea de informaţii despre experienţele lui de până atunci. Educatorul va culege date preţioase despre copil din modul în care el se raportează la ceilalţi covârstnici, interesele pe care le are, preferinţe, modul în care îşi exprimă trebuinţele (ex. imperativ, poruncitor- indică faptul că mediul familial a încurajat egocentrismul, ideea că totul i se cuvine, iar cerinţa lui a fost lege pentru toţi cei ai casei), modul în care receptează anumite sarcini, cum răspunde la ele, dacă perseverează în activitatea şi acţiune pentru a răspunde sarcinilor primite în cadrul jocurilor sau renunţă de la primul episod de eşec, dacă are iniţiativă în comunicare, dacă îşi exprimă trebuinţele/ nevoile etc.

2. Organizator al datelor, prin identificarea de criterii de ordonare şi ierarhizarea informaţiilor deţinute- în urma informaţiilor obţinute prin diverse instrumente, educatorul are sarcina şi rolul de a prioritiza aceste date , după importanţa pe care au în dezvoltarea şi evoluţia copilului, după influenţa asupra parcursului copilului. Educatorul  trebuie să ştie în ce direcţie trebuie acţionat  imediat, unde se poate interveni cu ajutorul părinţilor, unde este nevoie de întărire, de motivare, de aprofundare, care sunt zonele ce se vor dezvolta natural, prin frecventarea colectivităţii, prin stimulare corespunzătoare. Sunt situaţii în care este nevoie de intervenţie psihologică şi consiliere  de specialitate, iar atunci când educatorul are aceste suspiciuni, este de datoria lui să le comunice pentru că, în unele cazuri, intervenţia timpurie este definitorie pentru un rezultat pozitiv.

3. Interpret al informaţiilor procurate, educatorul trebuie să analizeze informaţiile obţinute şi să le diferenţieze. De exemplu, el trebuie să facă distincţie  între comportamente, intervenţii negative, violente (ţipete, bruscarea altui coleg, folosirea forţei pentru a-şi însuşi un obiect, autopedepsirea etc), pe care copilul le poate avea  în mod  constant, ca urmare a experienţelor şi mediului în care s-a dezvoltat până atunci, pe care deja şi le-a însuşit şi consolidat prin repetivitate şi constanţă, sau sunt manifestări sporadice, revelate în condiţii speciale, ce vor fi lesne stinse prin explicaţii, observaţii, oferirea de alternative prin care pot rezolva anumite situaţii conflictuale. Rolul educatorului este esenţial în interpretarea acestor date, deoarece el trebuie să ştie care sunt părţile uşor recuperabile şi educabile în condiţii obişnuite de intervenţie educativă, unde trebuie căutate şi adăugate măsuri suplimentare, adaptate specificului manifestărilor copilului şi unde este nevoie de intervenţie specializată.

4. Utilizator  al concluziilor extrase în urma culegerii informaţiilor, organizarea datelor şi interpretarea lor. Educatorul trebuie sa folosească ceea ce cunoaşte despre fiecare copil în parte pentru a adopta măsurile potrivite, după caz,  în vederea: stingerii unor comportamente nedorite, încurajarea şi dezvoltarea comportamentelor pozitive, formarea şi exersarea unor conduite prosociale, însuşirea şi educarea unor deprinderi de comunicare în grup, adoptarea unor modele de rezolvare a conflictelor prin care să se reducă la maximum tensiunile din cadrul grupului etc. El trebuie să organizeze şi să desfăşoare activitatea din cadrul grupului astfel încât să folosească informaţiile pe care le are, în folosul dezvoltării fiecăruia în parte, fără să scape din vedere importanţa întregului (relaţia, climatul). Altfel spus, văzând clasa ca pe un sistem, a cărui evoluţie depinde de modul în care este dezvoltată şi stimulată fiecare parte componentă, educatorul va avea în vedere că dezvoltarea fiecărei „piese”, după trebuinţele şi potenţialul propriu, va conduce negreşit la dezvoltarea întregului şi viceversa. Această dualitate, relaţie dus-întors, oferă aceea atmosferă de bine comun, de participare la viaţa grupului, de acceptare şi respect al diferenţelor individuale, dar şi de armonizare, educare  a comportamentului în funcţie de normele şi regulile de funcţionare ale grupului.

Au fost identificate, în literatura de specialitate, o serie de operații, acțiuni  pe care trebuie să le facă dascălul, pentru cunoașterea copilului și respectării acestui principiu în funcție de  care se vor iniția intervențiile educative. Acestea sunt:

• Identificarea unor metode specifice care servesc scopurilor contextuale;
• Utilizarea unor instrumente/ fişe de consemnare structurată a informatiilor obţinute;
• Selecţia criterială a datelor colectate prin raportare la interesul/ scopul pedagogic determinat;
• Identificarea semnificaţiilor relevante şi corecte ale datelor corelate;
• Sesizarea şi valorificare aspectelor importante pentru beneficiari.

Fiecare operaţie trebuie realizată în concordanţă cu rolul „îmbrăcat” de cadrul didactic. Astfel că, în rolul de culegător de date, educatorul trebuie să identifice metodele/ instrumentele specifice prin care va obţine informaţiile, datele de care are nevoie; în rolul de organizator al informaţiilor, el trebuie să coreleze instrumentele folosite cu relevanţa pe care o au datele obţinute prin intermediul lor, pentru cunoaşterea copilului; pentru rolul de interpret al datelor obţinute, el trebuie să le  selecteze pe cele relevante pentru scopul în care au fost colectate, să surprindă informaţiile relevante şi corecte pentru cunoaşterea copilului; pentru rolul de utilizator al concluziilor, educatorul va include, va folosi în acţiunea sa viitoare acele aspecte ce vor aduce beneficii şi vor contribui la dezvoltarea deplină a copilului.

Din aceste operaţii iniţiate de educator, ne dăm seama că activitatea de cunoaştere a copilului nu are beneficii numai asupra educatului (pentru că acţiunea educativă va fi una adaptată nevoilor lui), are implicaţii pozitive şi asupra cadrului didactic, asupra modului în care va comunica pe viitor cu educabilii. Cunoaşterea de către dascăl a celor în faţa cărora se află, ca unic adult, model, mijlocitor, partener,  ghid, va conduce la îndeplinirea eficientă a funcţiilor ce decurg din  demersul didactic, prin etapizarea  corectă a operaţiilor ce-l structurează: diagnoză, prognoză, reglare a formării, informare corectă a  partenerilor educaţionali, condiţionare a deciziilor pedagogice. Cel mai câştigat însă, din acest proces de cunoaştere, este copilul, care va resimţi efectele pozitive ale întregului demers prin următoarele direcţii/ componente: optimizarea procesului de învăţare şi formare, evaluarea individualizată, diferenţiată, stimulativ-formativă, consiliere adecvată, autocunoaştere asistată, intervenţie personalizată, acţiune recuperatorie- remedială pe direcţiile potrivite, stimulare diferenţiată, adaptată nevoilor şi preferinţelor lui (Glava, Glava, 2002, p.28-30). A acţiona după principiul cunoaşterii copilului este un deziderat cu care fiecare cadru didactic trebuie să înceapă orice demers instructiv-educativ.

Concluzia poate fi redată prin cuvintele lui R. Dottrens: „A face să înflorească personalitatea înseamnă a cunoaşte copilul aşa cum este el , pentru ca, dându-ne seama de posibilităţile sale, să-l ajutăm să-şi dezvolte calităţile şi să-şi corecteze defectele…”. Așadar, dascălul trebuie să fie conştient de faptul că intervenţiile lui se vor răsfrânge asupra dezvoltării copilului, iar acţiunea benefică se poate face doar prin prisma cunoașterii temeinice a tuturor parametrilor personalității de care trebuie să țină cont.

Bibliografie
1. Adler, A.( 1995). Psihologia şcolarului greu educabil. Editura IRI.
2. Ausubel, D.P., Robinson, F.G. (1981). Ȋnvăţarea în şcoală. Editura Didactică şi Pedagogică.
3. Binet, A.(1975). Ideile moderne despre copii.Editura Didactică şi Pedagogică.
4. Chircev A., &Roşca Al. (1965). Psihologia copilului preşcolar. Ed. Didactică şi Pedagogică.
5. Dottrens, R. (1970). A educa şi a instrui. Ed. Didactică şi Pedagogică.
6. Glava, A., Glava, C. (2002). Introducere în pedagogia preşcolară. Ed Dacia.
7. Stan, L.(2014). Pedagogia preşcolarităţii şi şcolarităţii mici. Ed. Polirom.