Reglarea emoțională la vârsta preșcolară

Reglarea emoțională a fost definită în mai multe feluri, dar o definiție reprezentativă este „procesul de inițiere, menținere, adaptare și modificare a apariției, intensității sau duratei stărilor emoționale interne, a proceselor fiziologice legate de emoții și a comportamentelor care însoțesc emoțiile în scopul atingerii propriilor scopuri”. Un aspect important al reglării emoționale este controlul voluntar definit ca „abilitatea de a inhiba un răspuns dominant pentru a da un răspuns subdominant”. Controlul voluntar include reglarea atenției (abilitatea de a-și controla atenția voluntar când este nevoie) și controlul inhibiției și activării (abilitatea de a inhiba sau activa comportamentul specific anumitor contexte, mai ales când persoana nu dorește să facă acel lucru). Reglarea comportamentului este definită ca procesul de inițiere, menținere, inhibare, adaptare sau schimbare a apariției, formei, duratei comportamentelor relaționate cu emoțiile. Comportamentele care acompaniază emoțiile includ reacții faciale, gesturi și alte comportamente care apar ca o consecință sau sunt asociate cu emoțiile, stările fiziologice sau psihologice și scopurile legate de emoțiile interne. Acest tip de reglare implică exprimarea emoțiilor, adesea vizează inhibarea sau activarea comportamentului legat de emoții, iar uneori încearcă să schimbe contextul care produce emoțiile.

Reglarea emoțională și cea comportamentală sunt asociate, uneori neputând fi disociate mai ales în perioada copilăriei. Nu doar reglarea comportamentală este afectată de stările emoționale interne, dar și consecințele reglării emoționale pot influența cursul stărilor emoționale interne și pot servi la modificarea actuală sau viitoare a proceselor fiziologice și cognitive legate de emoții.

Controlul voluntar (include elemente atenționale și comportamentale) este relaționat cu niveluri scăzute de emoționalitate negativă, niveluri ridicate ale empatiei/ simpatiei, comportament prosocial, cu competență socială și niveluri scăzute ale problemelor de externalizare. Mai mult, nivelurile scăzute de control ale atenției sunt legate de timiditate și probleme de internalizare – supărare, anxietate, depresie, frică. Pe lângă reglare și control voluntar, variațiile în intensitatea și valoarea emoționalității sunt asociate cu calitatea funcționării sociale și a adaptării. Dacă persoanele experimentează emoții negative puternice și nu își pot regla/ adapta emoțiile sau modul de exprimare a lor, acestea se vor comporta într-un mod neadecvat prin externalizarea emoțiilor negative (furia, iritarea exprimate prin acte agresive). Mai mult, copiii care sunt „capricioși” sau înclinați spre emoții negative precum furie sunt mai puțin legați de perechile lor decât copiii care nu au această caracteristică. Emoționalitatea pozitivă este asociată cu tendința de a simpatiza cu ceilalți în timp ce emoționalitatea negativă (mai ales furia) este relaționată negativ cu simpatia.

Reglarea emoțională este în primul an de viață un proces de coreglare realizat de copil și de cel care îl îngrijește, ajungându-se la vârsta de 2-3 ani la o autoreglare independentă a copilului cu ajutorul ghidării din partea adultului, iar în perioada preșcolară la o interiorizare a controlului emoțional. Autoreglarea reflectă capacitatea copilului de a manevra acțiuni, gânduri și emoții într-o manieră adaptativă și flexibilă, într-o varietate de contexte sociale și fizice. Dacă este eficientă, reglarea emoțională permite flexibilitatea emoțională, reevaluarea rapidă a situațiilor care provoacă emoții, accesul la o gamă largă de emoții și atingerea scopurilor propuse. Oricum trebuie reținut faptul că reglarea într-un mediu social normal diferă de tipul reglării emoționale solicitată de adaptarea la medii dificile sau stresante (exemplu, copiii expuși la violență domestică sau în comunitate, care trăiesc cu părinți depresivi, care au o vulnerabilitate temperamentală la stres). Diferențele individuale în intensitatea și valoarea emoțiilor și în modul de utilizare a tipurilor de reglare emoțională joacă un rol important în funcționarea socială la parametri normali. Exprimarea și reglarea emoțională afectează reacțiile noastre la ceilalți oameni și vice-versa; deci, în timp, competența socială și adaptarea socială. Multe dintre problemele de comportament se datorează unei emoționalități negative și lipsei de reglare emoțională.

Ca urmare, putem afirma că reglarea emoțională este asociată cu o competență socială sporită, operaționalizată astfel: comportament adecvat din punct de vedere social, popularitate, comportament prosocial și puține probleme de comportament sau comportament agresiv.

Strategiile de reglare emoțională pot fi clasificate în trei tipuri:

1. strategii de rezolvare a problemelor;
2. strategii emoționale;
3. strategii cognitive.

1. Strategiile de rezolvare a problemelor

Aceste strategii presupun găsirea de soluții la problemele cu care se confruntă o persoană și care provoacă emoții negative, precum și aplicarea soluției optime.
Implicarea copiilor în diferite activități. De exemplu, când un copil sparge un pahar, pentru a rezolva problema el/ea este implicat/ă în curățarea cioburilor de pe jos, în aducerea măturii și a fărașului.

• Distragerea atenției de la sursa de stres. Exemplu: Copiii pot fi duși în altă cameră pentru ase juca cu altceva sau li se pot arăta anumite obiecte în scopul distragerii atenției de la sursa care le provoacă o emoție negativă.
• Rezolvarea împreună cu copiii a seriei de probleme sociale, scopul fiind acela de a-i ajuta pe copii să gândească și să rezolve problemele interpersonale în mod eficient, ceea ce implică empatie (copiii înțeleg cum îi afectează pe ceilalṭi acțiunile lor).
• Utilizarea conflictelor pe care copiii le experimentează pentru a-i învăța despre emoții, despre cum să comunice, să negocieze, să facă compromisuri și să interacționeze.

Pentru început, utilizarea păpușilor sau jocul de rol pentru a-i învăța pe copii cum să rezolve anumite probleme interpersonale fără a recurge la violență. De exemplu, se are în vedere următoarea situație:

„Andrei a distrus din greșeală castelul din cuburi construit de Matei. Matei s-a înfuriat foarte tare și a început să strige, să plângă și să arunce cu cuburi în Andrei” – Se poate interveni în această situație pentru a-l ajuta pe Matei să își dea seama de emoția trăită (furie) ca apoi, după ce s-a reușit să se liniștească, să se discute împreună cu el despre situația în care a apărut furia.
Se utilizează următoarele întrebări:
– „Ce s-a întâmplat înainte să te înfurii pe Andrei?
– Ai făcut tu ceva care l-a supărat pe Andrei înainte ca acesta să îți strice castelul? I-ai vorbit urât? L-ai lovit?
– Mai era cineva cu voi când ați construit castelul?
– Crezi că a stricat castelul cu intenție, nu din greșeală?
– Poți să îmi spui ce s-a întâmplat imediat după ce tu te-ai înfuriat? Ce ai făcut tu când te-ai înfuriat?
– Ce a făcut Andrei după ce ai aruncat cu cuburi în el?
– Ce crezi că au spus colegii tăi de la grădiniță despre tine când ți-ai manifestat furia astfel?”

2. Strategiile emoționale

Au ca scop nu atât rezolvarea problemei care declanșează emoția negativă, cât mai ales ameliorarea acestei trăiri emoționale negative. În cazul în care problema nu poate fi rezolvată, fie pentru că nu există soluții aplicabile, fie pentru că persoana implicată nu are resursele sau instrumentele necesare, sunt eficiente strategiile emoționale. Astfel, copiii de până la un an nu pot să rezolve situațiile de viață, nu pot interveni în mediul înconjurător pentru a face anumite modificări care să înlăture emoțiile negative și în acest caz funcționează strategii emoționale aplicate de părinți precum mângâieri, acordarea atenției, luarea în brațe etc. Aceste comportamente realizate de părinți anulează emoția negativă (tristețea sau furia) și o înlocuiesc cu una pozitivă (starea de calm, de relaxare). Alt exemplu de strategie emoțională prin care se modifică emoția negativă și nu problema care a contribuit la declanșarea ei se referă la implicarea copiilor în activități recreative sau activități preferate. O altă strategie de reglare emoțională este angajarea în activități domestice. Copiii învață de la adulți că atunci când sunt supărați pot face curat în casă, pot aranja hainele în dulap, pot aranja jucăriile în cutii sau pe rafturi etc.

Este recomandat ca la copiii de 2-3 ani strategiile de control emoțional să poată fi aplicate și învățate prin ghidajul oferit în unele situații de către educatoare. Ca urmare se oferă o ghidare punctuală și consecventă, astfel încât copiii să interiorizeze aceste strategii de reglare emoțională și ulterior să le folosească singuri. De exemplu, un băiat care este furios pentru că fetița de lângă el i-a luat jucăria preferată poate fi ajutat să găsească o soluție la problema aceasta. Cei doi copii trebuie învățați să decidă, de comun acord, cui îi va rămâne mașinuța și care dintre ei se va juca cu altă jucărie (aceasta este metoda rezolvării de probleme). Dacă această metodă nu funcționează, se poate distrage atenția copilului supărat, arătându-i alte jucării.

Pentru ca cei mici să fie siguri că pot apela la educatoare ori de câte ori sunt supărați, trebuie lăudată inițiativa lor de a apela la cei care îi educă și îngrijesc, să fie mângâiați și îmbrățișați pentru a le arăta dragostea necondiționată și căutarea de soluții optime pentru o anumită problemă împreună cu ei. În situațiile în care copiii sunt supărați pentru o faptă făcută de ei, educatoarea trebuie să blocheze orice gând moralizator sau critic și să îi laude pentru curajul de a spune adevărul.

3. Strategiile cognitive

Strategiile cognitive reprezintă metode de neutralizare a emoțiilor negative prin evaluarea cognitivă a situației dintr-o altă perspectivă. Situațiile ce contribuie la declanșarea emoțiilor negative și care nu pot fi rezolvate comportamental pot fi evaluate sau interpretate diferit. Astfel, unui copil de 3-4 ani căruia îi este frică de apă, poate justifica refuzul de a intra în apă prin faptul că “i se udă slipul” (această strategie se numește raționalizare și implică oferirea de argumente raționale pentru anularea emoțiilor). Copiii cărora le este frică de injecții își pot spune atunci când trebuie să primească o injecție “nu poate să doară chiar atât de tare” (această strategie se numește minimizare deoarece prin implementarea ei este micșorat efectul sau impactul evenimentului neplăcut). În situații de competiție (de exemplu o competiție sportivă), copilul poate fi învățat de educatoare să redefinească situația supărătoare de a se afla “pe locul doi”, spunându-și, că deși s-a clasat doar pe locul doi, a fost singurul care nu a trișat în timpul cursei sau că a fost primul dintre copiii de aceeași vârstă cu el care a participat la concurs. Această strategie cognitivă presupune insistarea și scoaterea în evidență a altor aspecte decât cele care declanșează emoții negative.

Bibliografie
Botiș Adina, Mihalca Loredana– Despre dezvoltarea abilităților emoționale și sociale ale copiilor, fete și băieți, cu vârsta până la 7 ani, ed. Alpha MDN, Buzău, 2007.