Cu rădăcini în științele neurocognitive, prinde încet teren în educație conceptul de „design universal pentru învățare” – UDL, universal design for learning. Conștienți de natura unică a fiecărui elev, în loc să impunem un parcurs educațional pentru toți elevii clasei, ar trebui să propunem experiențe de învățare diverse, care să se potrivească fiecăruia, maximizând șansele de progres.
Provocarea pentru profesori este să gândească activități antrenante, care să îi atragă pe elevi în demersul de formare – însă este evident că, de cele mai multe ori, o (aceeași) activitate nu satisface interesele și nevoile tuturor elevilor dintr-o clasă și nici nu se situează în zona proximei dezvoltări a fiecăruia. De aceea, avem două direcții de optimizare a activităților didactice, care se pot îmbina în practică prin încorporarea unor sugestii din teoria designului universal pentru învățare: proiectarea diferențiată, pe grupuri de nivel, pe grupuri de interes, pe grupuri de potențial (și mixte, când este posibil); proiectarea unor activități de învățare suficient de complexe pentru ca fiecare elev să își regăsească un parcurs.