Disciplină ori pedeapsă?

„- Dacă nu îți faci temele, nu ieși cu prietenii!” și „- Dacă nu înveți, iei 4!” Câți dintre noi – și mă refer în special la cei care am crescut cu „cheia de gât” – nu am auzit aceste replici amenințătoare venind din partea părinților ori a educatorilor noștri sau nu am experimentat „scaunul rușinii” ori statul la colț? Ca să nu mai amintim și celebra nuielușă sau de cureaua tatălui… Mai poate fi discutabil dacă ne-au făcut vreun bine? Categoric, nu. A recunoaște acum că pedeapsa nu și-a atins obiectivele e doar un semn de maturitate și nu o condamnare a ceea ce a fost valabil cândva.

Cam prin anii 1960, profesorul în psihologie  B. F. Skinner, unul dintre promotorii behaviorismului, lansa  ideea că schimbările în comportament sunt rezultatul răspunsului unui individ la stimulii din mediul înconjurător. Pe scurt, acțiunile urmate de recompense aveau să fie  consolidate şi aveau mai multe șanse să apară din nou, iar acțiunile care aveau ca rezultat o pedeapsă sau consecințe nedorite urmau a se diminua şi era mai puțin probabil să reapară. Această teorie motivațională este valabilă și în prezent, din păcate.

Cele două mecanisme, pedeapsa și recompensa, aveau să-i motiveze pe oameni.

Cam în aceeași perioadă, a început industrializarea la nivel mondial. Era nevoie de din ce în ce mai mulți lucrători, de angajați care să execute. Sistemul de învățământ actual, apărut tot cam atunci, a început să aplice această teorie tocmai în ideea de a pregăti  oameni obedienți față de sistem, care să facă ceea ce li se spune să facă.  Aceasta era necesitatea la acel moment, generarea de motivație externă. Inutil să mai dezvoltăm de ce motivația externă este suboptimă.

De ce insistăm – și mă refer strict la învățământul românesc, a cărui componentă sunt – să perpetuăm acest model?

Pedeapsa nu înseamnă altceva decât producerea de suferință. Învățarea nu se poate produce în prezența fricii. Frica, generează, în schimb, mecanisme de apărare. Eu însămi am învățat să mint, să disimulez, am crezut că nu sunt suficient de bună, nu am fost întrebată care îmi e părerea și am crescut cu convingerea că e nevoie să fiu rebelă. Cam tot așa se procedează și acum și mă refer la părinții care-și educă proprii copii, dar și la dascălii care continuă să creadă în beneficiile acestui mecanism. Din păcate, însuși sistemul de notare este văzut ca pedeapsă ori recompensă.

Pedeapsa funcționează pe termen scurt și trebuie să crească în timp, la fel ca și recompensa. Rezultatul? Copilul/ elevul se simte abandonat, neiubit, neapreciat. Stima de sine scade.  În plus, pedeapsa nu atrage după sine responsabilizarea.

De ce oare mai persistă convingerea că pentru a-ți învăța lecția, trebuie să suferi?

Recompensa, pe de cealaltă parte, devine mai importantă decât acțiunea în sine si trebuie să devină din ce în ce mai mare. „Dacă ai media peste 9, îți cumpăr bicicletă”. „Dacă te comporți frumos, primești o bulină roșie/ emoticon”. Sau ești lăudat (lauda goală motivează doar ego-ul).

Pe de altă parte, dacă alegem disciplina ca reper în educarea copiilor/ elevilor noștri, vom observa formarea responsabilizării, adică a asumării consecințelor propriilor alegeri. Iar comportamentul este o alegere. Când ne alegem un comportament, dăm dovadă de autocontrol, de autodisciplină.

Disciplina produce învățare și ca să funcționeze trebuie să fie făcută cunoscută înainte: „Care este regula?”, „Care este consecința încălcării acesteia?”. De asemenea, disciplina este strâns legată de comportament, are legătură cu fapta, spre deosebire de pedeapsă. Trebuie gândită,  să fie rezonabilă, iar copilul/ elevul trebuie să fie pus în aceeași situație ori una similară, pentru a se observa schimbarea de comportament. Nu în ultimul rând, spre deosebire de pedeapsă, care produce umilire, învinovățire, disciplina arată respect față de educabil, dar și față de noi înșine ca părinți și educatori.

Provocările noastre astăzi? Să renunțăm la convingeri învechite, care numai caracterizează societatea la momentul actual, să promovăm greșeala ca oportunitate de învățare, să prevenim mai mult decât corectăm, să vedem plusurile și nu minusurile, să avem în vedere împlinirea celor 3 nevoi psihologice de bază (nevoia de conectare, de competență, de control), să implicăm copiii/ elevii în tot ceea ce înseamnă proces educațional, să ne punem în situația lor și să regândim totul din această perspectivă.

Să ne iubim pe noi înșine, până la urmă, să ne privim cu înțelegere și îngăduință și să demonstrăm comportamentele pe care le dorim demonstrate.

 

Accesări: 32

Articole asemănătoare