Consilierea copiilor cu cerințe educaționale speciale. Tulburările de învățare

Copiii au puterea de a depăși multe obstacole pe drumul vieții. Dacă adulții le stau alături, îi susțin și îi ajută, drumul lor va fi mai ușor. Familia reprezintă primul și cel mai important pilon care va oferi copilului, pe lângă locuință, hrană, stabilitate, alimentație, spațiu și timp de joacă, cele mai importante repere în educație. Familia fundamentează la copil tradițiile, cultura, valorile, indiferent de nivelul socio-cultural şi economic pe care îl are.

„Bucuriile sunt daruri ale destinului, care își dovedesc valoarea în prezent. Suferințele, în schimb, sunt izvoare ale cunoașterii, a căror importanță va ieși la iveală în viitor.” – Rudolf Steiner

Calitatea educației în familie marchează de timpuriu dezvoltarea personalității individului, șansele reușitei școlare şi ale afirmării ulterioare. Familia, alături de școală, reprezintă principalele instanțe responsabile de educația copilului. Distribuirea responsabilităților între cele două instituții este posibilă în condițiile în care ambele sunt pregătite în egală măsură pentru a-şi exercita funcția educativă pe care o deţin. Se poate constata că atenția instituțiilor guvernamentale s-a concentrat în cea mai mare măsura asupra pregătirii şcolii pentru a face faţă schimbărilor survenite în societatea româneasca din ultimii 15 ani, în timp ce pentru familie nu au fost vizate decât anumite măsuri punctuale, de protectie sociala sau de prevenire. Dar şi familia are nevoie de susținere.

Atunci când familia suferă, copilul va suferi şi el. O familie aflată în suferinţă, ori într-o situaţie de risc, sau o familie disfuncţională, va avea nevoie de mai multă susţinere pentru a-şi îndeplini rolurile cele mai importante în asigurarea condiţiilor primordiale copilului sau copiilor săi. Boala sau decesul unui părinte, condiţiile materiale improprii, situaţia socială precară, apartenenţa la un grup minoritar reprezintă, alături de dizabilităţi sau dificultăţi de învăţare, premise ale copiilor cu cerinţe educative speciale. Aceşti copii vor avea nevoie de mai multă atenţie şi de programe educaţionale specializate pentru a se putea dezvolta optim, pentru a-şi atinge maximul aptitudinilor, atitudinilor şi abilităţilor în cadrul şcolii.

Fiecare copil din fiecare şcoală are nevoie de sprijin, de susținere, de înțelegere, de empatie. Copiii cu CES, indiferenţ că sunt integraţi în şcolile de masă sau în şcolile speciale, au şi ei nevoie de cel puţin la fel de mult suport ca orice alt copil. Cadrele didactice, în general, şi cele din şcolile incluzive, în special, au nevoie de calităţi speciale: răbdarea, empatia, entuziasmul, încrederea, optimismul, veselia ş.a., care ar trebui să le fie aliaţi de nădejde în fiecare zi. Consilierii şcolari pot ajuta şi ei la consolidarea acestor calităţi, prin propunerea unor programe de formare care să vizeze formarea sau consolidarea unor atitudini potrivite, dezvoltarea pozitivismului în educaţie, aprecierea unicităţii fiecărui copil.

Copiii cu cerinţe educative speciale (CES) sunt remarcaţi, de cele mai multe ori, doar atunci când situaţia lor este foarte gravă. Însă există şi cazuri în care problema este incipientă, sau situaţia care a cauzat problema este mai puţin vizibilă. Aceste cazuri ar trebui să preocupe mai mult instituţiile socio-educative, deoarece există riscul ca – fără susţinere – situaţia acestor copii să se agraveze foarte mult.  Aşa cum vom prezenta în capitolul teoretic, cauzele care pot genera situaţii de risc sunt numeroase, iar problemele care intră în sfera de cuprindere a CES sunt extrem de multe. Întotdeauna trebuie avut în vedere faptul că fiecare copil este unic, şi că o dramă pe care un copil ar putea-o depăşi cu uşurinţă poate constitui o barieră imposibil de trecut pentru altul.

Incluziunea copiilor cu cerinţe educative speciale în şcoala de masă a devenit, şi în România, o realitate. Se pot întâlni în clasele de şcoală de la copii cu deficienţe fizice până la numeroşi copii aparţinând minorităţilor sau copii cu dificultăţi în sfera cognitiv-comportamentală. Există şcoli care s-au pregătit şi adaptat pentru noul rol de şcoli incluzive. Există şi instituţii de învăţământ care exercită acest rol doar la nivel teoretic, dar este cert că sistemul nostru de învăţământ a pornit pe un drum nou.

Copiii cu cerințe educaționale speciale trebuie identificaţi în mod corect. Chiar dacă au o dificultate de adaptare sau o deficienţă majoră, ori deficit de atenţie, aceşti copii trebuie susţinuţi în mod profesionist pe întregul lor parcurs şcolar, şi nu numai. Deşi datele statistice infirmă această realitate, aceşti copii există în fiecare şcoală, iar modalitate de abordare a lor poate puncta diferenţe semnificative în modul de dezvoltare.

O intervenţie timpurie, bine focalizată şi în realizarea căreia sunt implicate mai multe persoane, din domenii-cheie ale dezvoltării copilului, poate schimba radical mersul vieţii unui copil aflat într-o dificultate, de orice fel ar fi aceasta. Profesioniştii implicaţi vor avea rezultate mai bune dacă vor lucra în echipă, bazându-se pe cooperare şi respect reciproc. Scopul comun va trebui să rămână întotdeauna bunăstarea elevului cu CES.

Sensibilizarea şi responsabilizarea cadrelor didactice cu privire la aceşti copii, dar şi furnizarea unor programe de formare continuă pe palierul integrării copiilor cu CES în şcoala obişnuită, reprezintă un aspect extrem de sensibil şi important pentru realitatea şcolară din România. Aplicarea practică a măsurilor legislative şi a politicilor educaţiei incluzive este încă la început, este nevoie de multă susţinere, implicare şi profesionalism pentru a înregistra avansuri notabile în domeniul incluziunii.

Problematica dificultăţilor de învăţare este vastă şi trebuie evitate diagnosticele restrictive care introduc elevii în categorii de deficiențe clar stabilite.

Dificultăţile de învăţare, ca subcategorie a ariei de cuprindere a cerinţelor educative speciale, pot avea numeroase cauze, mai mult sau mai puţin vizibile. În funcţie de aceste cauze, care trebuie mai întâi identificate, se vor stabili ipotezele, obiectivele şi activităţile unui plan de intervenţie coerent şi cu şanse de reuşită. Dacă identificarea acestor cauze se face superficial, deficitar, sau nu se face deloc, măsurile luate nu vor putea conduce la eliminarea lor.

Un elev cu dificultăţi de învăţare cauzate de dificultăţi şi blocaje emoţionale va trebui abordat în mod diferit comparativ cu un elev cu dificultăţi de învăţare generate de tulburări de comportament sau de dificultăţi în sfera concentrării atenţiei. Fiecare învăţător ar trebui să studieze cu atenţie elevii, sau cel puţin sa facă o analiză sumară a situaţiei acestora, pentru a putea să-şi canalizeze eforturile în mod corespunzător, profesionist, etic şi empatic.

Consilierul şcolar trebuie să îşi organizeze programul în aşa fel încât să poată avea o privire de ansamblu asupra tuturor copiilor din şcoală, a mediului socio-cultural din care provin majoritatea elevilor, a tipului de relaţii stabilite între părinţi-şcoală-comunitate-elevi. Atunci când sunt semnalate probleme, acestea trebuie analizate cu atenţie, ţinând cont de factorii enumeraţi mai sus şi prezentaţi în partea teoretică, dar şi de alţi factori, care nu au fost prezentaţi în lucrare, însă a căror incidenţă poate fi mare.

Iată, în final, câteva propuneri privind abordarea elevilor cu dificultăţi de învăţare:

  • Este importantă asigurarea unui microclimat al clasei de elevi în care să predomine pozitivismul, căldura, afecţiunea, încurajarea constantă, dar şi stabilirea unor sarcini prin care fiecare copil să poată evolua;
  • Fiecare elev trebuie tratat cu respect şi încredere;
  • În cazul elevilor care ar putea intra in sfera de cuprindere a CES, este vitală analiza şi formarea unei echipe de intervenţie care să urmărească şi să susţină evoluţia acestor elevi;
  • Planul de intervenţie va fi un bun ajutor al echipei de intervenţie dacă este întocmit prin colaborare, dar şi urmărită constant implementarea lui;
  • Cadrele didactice trebuie să aibă în mod permanent o atitudine care să stimuleze dezvoltarea stimei de sine şi formarea unei imagini de sine armonioase a fiecărui elev;Stabilirea diagnosticelor ar trebui să se facă printr-o analiză aprofundată a mai multor factori ce ţin de viaţa copilului evaluat;
  • Familia copilului trebuie implicată constant în tot ceea ce ţine de intervenţia socio-educaţională asupra propriului copil;
  • Motivaţia pentru învăţare a elevilor trebuie menţinută prin acţiuni permanente, constante, ale întregii echipe de profesori.

După cum am menţionat, categoria copiilor cu CES nu este restrictivă, sunt extrem de multe cazuri care intră sub umbrela conceptului „cerinţe educative speciale” şi ţine exclusiv de profesioniştii aflaţi în preajma copilului – fie ei cadre didactice, asistenţi sociali sau consilieri şcolari – să identifice corect dificultăţile cu care se confruntă un elev, cauzele acestora şi posibilele măsuri de remediere. O evaluare superficială poate duce la situaţii de stres inutil asupra elevului, iar măsurile implementate nu vor avea succes. Dificultățile vor trebui identificate utilizând instrumente de observare şi evaluare potrivite, corelând concluziile şi analizând amăninţit toţi factorii implicaţi.

 

Accesări: 50

Articole asemănătoare