Nevoile elevilor, nevoile profesorilor

Poate că, în ciuda maturității mele, încă se manifestă în personalitatea și comportamentul meu punerea propriului EU, cu nevoile și emoțiile proprii, pe primul loc. Poate că această tendință este doar o confirmare a faptului că ființa umană, oricât de conștientă ar fi de nevoile semenilor, oricât de empatică și de ancorată ar fi în realitatea ce o înconjoară, se preocupă mai mult de nevoile sale, le înțelege mai bine, le pune pe primul loc și dorește să le expună deoarece toate acestea fac parte din propria ființă și sunt resimțite cel mai bine. Cu toate aceste tendințe egoiste, specifice însușirii de luptător pentru supraviețuire (cel puțin emoțională), dacă aș fi întrebată despre nevoile mele în actul didactic, nu aș putea răspunde fără să mă gândesc că acestea sunt strâns legate de sarcinile și datoria pe care le am față de generațiile în față cărora mă prezint. Datoria mea este să le ofer acestor generații cea mai bună versiune a mea, versiune care ține pasul cu noutățile din sistem, cu dinamică societății, cu particularitățile generației pentru care sunt „dascăl”.

Satisfacerea nevoilor mele ca profesor este direct proporțională cu realizarea unui act didactic de calitate. În primul rând pentru că nevoile mele și ale celor în față cărora îmi exercit acțiunile educative se întrepătrund. Pentru a răspunde nevoilor mele, pentru a le structura, de la cea fără de care nu pot funcționa că profesor (mijloace tehnice, resursă umană, comunitatea) până la cea pe care o ignor total zi de zi (lipsa pauzei la locul de muncă), trebuie să mă raportez la cei pe care ii educ. Atunci, zic așa: „nevoile copiilor le dictează pe ale mele”.

Nevoile profesorilor rezultă din necesitatea de a răspunde nevoilor de învățare-dezvoltare ale elevilor.

Ca exemplu, dau situația în care ne-am regăsit o bună perioadă de timp, fără o pregătire prealabilă – școala de acasă. Pentru ca eu să răspund nevoii de educație a copiilor, educație ce nu poate fi întreruptă, indiferent de contextul epidemiologic, social, istoric în care se află o societate, trebuie să îmi regândesc, să îmi reorganizez propriile metode, mijloace, strategii de exercitare a acțiunii didactice. Pentru a continua educația, dezvoltarea și evoluția celor care depind de acțiunile mele din punct de vedere profesional, trebuie să-mi restructurez cunoștințele, să-mi reorganizez conținuturile, să mă adaptez noilor programe și platforme educaționale, să-mi dezvolt anumite abilități de lucru care până acum nu-mi erau imperios necesare, chiar aveau caracter opțional în activitatea zilnică. Acum, toate acestea sunt obligatorii. Fără ele nu-mi pot organiza și desfășura activitatea și nu pot răspunde nevoii de educație a copiilor. Dacă eu trebuie să răspund acestei nevoi a lor, în mod necesar mai întâi trebuie să răspund nevoii mele de perfecționare (nevoie principală în aceste vremuri), de instruire pentru a putea folosi cu succes și eficient noile metode, mijloace și instrumente de lucru utilizate în predarea online. Pentru a răspunde acestei nevoi trebuie să mă pliez pe îndeplinirea altora (secundare). Realizarea acestora va conduce la realizarea celei principale (perfecționare, instruire adaptată noilor realități educaționale).

Nevoia pe care o resimt acut – și nu de acum – este nevoia de timp pentru pregătirea continuă. Dintr-o dată, am fost puși în situația de a muta cadrul educațional cu care eram obișnuiți (școală, grădiniță, sala de clasă, spații outdoor) într-un cadru nefolosit, necunoscut pentru acest scop până acum (online/ internet/ ecran). Fără un training, fără pregătire în acest sens, a fost dificil să învățăm din mers un întreg mecanism. A fost ca atunci când ai piesele unui puzzle date pe rând, pe bucăți, fără a avea imaginea de ansamblu la care trebuie să ajungi. Fiecare piesă a fost luată, încercată, folosită și dată la o parte dacă nu s-a legat cu nimic și nu și-a dovedit imediat utilitatea. După aceea, aceeași piesă s-a potrivit în alt loc, dar tu n-ai mai avut-o deoarece ai eliminat-o de la început… nu ai știut ce să faci cu ea, nu ți s-a părut bună. Mai rău este că nici nu a existat cineva are să-ți zică cum să abordezi construcția, de unde să începi, să nu arunci piesa… îți va folosi mai târziu… sau cum poți să-ți restructurezi resursele (piesele pot fi așezate în alte moduri) pentru a obține rezultate… Și te trezești că trebuie să prezinți puzzle-ul făcut. Copiii sunt cei care evaluează modul de realizare al acestui puzzle. Modul în care este realizat are implicații directe asupra dezvoltării, evoluției copilului și, nu în ultimul rând, influențează realizarea finalităților educației – dezvoltarea deplină a personalității copiilor.

Cel mai fin critic al dascălului este copilul. Rezultatele obținute cu fiecare în parte, în urma exercitării acțiunilor și influențelor educative, dau măsură calității actului didactic. În fața acestei nevoi, de restructurare, astfel încât să mă prezint la parametri optimi în față copiilor, am început să folosesc (cu mai mare responsabilitate) o calitate pe care o au cadrele didactice, în general – autodidacticismul. Prin resursele de care dispunem în această eră a tehnologiei și a evoluției ei galopante, am accesat, folosit, învățat și aprofundat noi tehnici de lucru.

Nevoile profesorilor decurg din ale elevilor, iar ale elevilor din evoluția și contextul social, comunitar, familial în care trăiesc. Dacă profesorul este, în primul rând, responsabil în a răspunde nevoii de educație, acum familia, comunitatea, societatea sunt de asemenea cooptate în acest proces. Asta nu înseamnă că până acum acestea nu aveau un rol important în educarea și dezvoltarea unui copil, dar acum rolurile fiecărei entități sunt dependențe unele de altele. Îndeplinirea optimă a rolului uneia are efecte benefice în organizarea și desfășurarea activității alteia, iar neîndeplinirea la nivelul așteptat a sarcinilor într-o parte va avea repercusiuni în exercitarea, îndeplinirea sarcinilor în altă parte.

Dacă părintele nu se implică în educarea copilului și lasă această sarcină doar în seama dascălului, procesul nu se poate desfășura în condiții optime. Mai ales că sunt implicate în procesul de educație diferite resurse (materiale, locative, temporale) pe care părintele trebuie să le asigure (spațiu, echipament, timp de instruire, climat favorabil, îndrumări, colaborare cu profesorul etc). Deținerea resurselor materiale, tehnice de către copil nu depinde de profesor, ci de părinte sau de autoritățile care trebuie să asigure cele necesare pentru a permite accesul tuturor la educație și șanse egale în instruire. Responsabilitatea părintelui/ tutorelui se întrepătrunde cu cea profesorului. Cei doi (profesorul și părintele) nu au roluri total distincte, doar relația pe care o au cu cel educat este diferită. Scopurile și obiectivele celor doi actori implicați în educația copilului se completează, se întrepătrund. Asta nu înseamnă că școala va lăsa familiei rolul pe care îl are. Școala trebuie să se asigure că părintele are cunoștință de finalitățile și scopurile educaționale și să îi asigure copilului un minimum de condiții (materiale, afective) pentru îndeplinirea acestora.

Un copil trebuie să fie educat într-un mediu prielnic, să dețină cele necesare pentru a avea acces la modalitățile de organizare ale cursurilor, în condițiile date. Comunitatea, autoritățile, instituțiile trebuie să asigure în mod obligatoriu un minimum necesar pentru că elevul să funcționeze optim în realitatea educațională din zilele noastre. Părintele trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a-i asigura copilului un spațiu optim, un mediu propice pentru desfășurarea activităților. De asemenea, părintele trebuie să răspundă în primul rând nevoilor de natură emoțională. Copilul trebuie să trăiască într-un mediu socio-afectiv favorabil, motivant. În acest mediu trebuie să găsească înțelegere, sprijin, sfaturi, să știe că cineva este permanent dispus să răspundă nevoilor lui, întrebărilor, să-l îndrume. Acest lucru ii aduce relaxarea și liniștea psihică de care are nevoie pentru a răspunde nevoilor de educație, asociere cu cei de aceeași vârstă, de prietenie etc.

De multe ori, copilul nu are nevoie de explicații sau instruire, ci doar de siguranța că cineva este acolo pentru el, este dispus să răspundă întrebărilor lui, chiar dacă nu le adresează, nevoilor lui, chiar dacă nu le exprimă. Acest rol, de adult care „citește” și înțelege nevoile copilului, este luat și de profesor. Acesta trebuie să se desprindă de ideea că un copil este doar un cap gol ce trebuie umplut cu informație și să-și canalizeze atenția către întreagă structura a personalității copilului. Dacă nevoia de hrană, mediu securizant, înțelegere, empatie nu sunt satisfăcute în mediul familial, copilul nu va avea rezultatele așteptate în mediul școlar. Este cunoscută piramidă trebuințelor, a lui Maslow, unde la bază sunt puse cele de natură fiziologică (de satisfacerea cărora depinde funcționarea optimă a organismului), urmează nevoia de securitate, nevoia de apartenența, nevoia de stimă, iar în vârf se află nevoia de auto-actualizare.

Educația, creativitatea, acceptarea sunt nevoi superioare, sunt realizabile atunci când toate celelalte sunt satisfăcute. Fie că vorbim de copilul preșcolar, școlar, adolescent trebuie să înțelegem că avem în față o individualitate, o structura unică de personalitate și abordarea noastră trebuie să se plieze pe alcătuirea ei. Această structura este rezultatul tuturor influențelor, acțiunilor, experiențelor, percepțiilor, relațiilor pe care copilul le- a stabilit până la acel moment în care noi e aflăm că formatori în față lui. Nevoia cea mai mare pe care o are copilul este să-l abordăm că individ unic și să ne modulăm acțiunile și activitatea pe ceea ce el este și își dorește (aspirații, dorințe, opinii, obiective, preferințe, aptitudini, deprinderi, priceperi). Dacă acțiunea mea nu are efect asupra copilului și nu va produce nicio schimbare calitativă în dezvoltarea și evoluția lui, atunci eu nu mi-am atins scopul. Nevoia de a-l îndruma să evolueze de la un stadiu la altul, să vadă cum se dezvoltă în raport cu sine (nu în comparație cu ceilalți) este o nevoie principală în procesul instructiv-educativ, mai ales în această realitate educațională în care se promovează învățarea/ educația centrată pe copil.

Fiecare copil are un ritm propriu de învățare, de asimilare, de dobândire a cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor etc. Dacă nu se atinge stadiul optim de dezvoltare, dacă un copil nu a trecut de zona dezvoltării optime (Vâgoțki) într-o achiziție, nu și-a însușit competențele necesare, el nu va putea să treacă la stadiul următor. Privind această piramidă, aplicabilă fiecărui individ, profesorul trebuie să-și organizeze activitatea astfel încât să fie sigur că un copil are satisfăcute nevoile primare, de baza. Un copil ce trăiește într-un mediu nesigur, incert, într-o situație tensionată, cu resurse materiale și afective limitate, lacunare ce nu-i permit dezvoltarea sănătoasă, un mediu violent verbal și fizic, nu va putea să își concentreze și să-și canalizeze atenția în direcția satisfacerii nevoii de creativitate, de exemplu. Personalitatea este o structura prea complexă, în care toate componentele au atât de multe interacțiuni și juxtapuneri unele cu altele încât dezvoltarea și evoluția optimă a acestei structurii este imposibilă fără funcționarea propice a tuturor părților/ proceselor ce o compun.

Profesorul de astăzi, ce se dorește a fi un partener în educație și nu doar subiectul ce transmite informație „obiectului educației” (elevul), are nevoie de toate instrumentele pe care tehnica le pune le dispoziție. Este nevoie că dascălul să stăpânească foarte bine mecanismul și algoritmul de folosire a acestora. Educația și întregul proces de învățare nu mai pot fi desfășurate la parametrii optimi fără aceste instrumente. Nevoia de cunoaștere și stăpânirea modului de operare cu aceste instrumente răspund și nevoii de racordare la noile mijloace de învățare.

Copiii nu pot fi țintuiți în metodele trecutului – lucrul cu manualul, expunerea cunoașterii de către profesor.

Elevii trebuie să fie ajutați și ghidați în a cunoaște ei înșiși (prin căutări și eforturi proprii) mijloace, tehnici prin care să acceadă la informație (și nu vorbim doar de informație oferită în formă brută, pe un ecran, într-o schemă de memorat). Profesorul trebuie să stabilească scheme de lucru, să dea sarcini prin care copilul este pus să caute, să cerceteze, să observe, să exploreze, să sistematizeze.

Din toate aceste acțiuni pe care trebuie să le facă pentru a ajunge la informație (căutare, observare, cercetare, explorare, sistematizare) copilul învață să acționeze, să împărtășească, să se dezvolte prin trăirea unor noi experiențe, prin acțiune directă. El este solicitat să își folosească toate simțurile în obținerea unui rezultat. Trecerea de la simpla solicitare a memoriei la solicitarea mai multor procese psihice înseamnă o dezvoltare pe mai multe planuri. Atunci când copilul este solicitat să inițieze diferite acțiuni pentru a ajunge la un rezultat, acesta își dezvoltă latura acțională. El va fi pus să facă practic ceva pentru a ajunge la informație. Principiul legării teoriei de practică este văzut în sens invers, dar nici direcția tradițională nu este de neglijat. Copilul ce deține o informație trebuie solicitat să o folosească în practică (de exemplu, cunoaștem în teorie părțile plantelor, rolul fiecăreia dintre ele, dar atunci când plantăm o floare vom ști ce parte trebuie pusă în pământ pentru că plantă să se dezvolte).

Adultul responsabil de educarea tinerei generații trebuie să se adapteze în acțiunile și influențele educative la specificul fiecărei vârste. Dacă, la copilul mic, jocul este principala activitate prin care învață, când trecem la vârste mai mari (primar, gimnaziu) este necesar să adaptăm metodele de lucru astfel încât copilul să-și structureze și să folosească informația și cunoștințele. Tot ce acumulează copilul este material de lucru pentru profesor. Dacă cel educat nu este solicitat să folosească resursele cognitive pe care le are, acestea nu vor fi exersate, nu se vor dezvolta și nu vor fi integrate în alte conținuturi pentru a ajunge la structuri noi. Doar astfel copilul dobândește competențele necesare trecerii de la un stadiu la altul și ajunge la performanțe în domeniile studiate.

Performanță nu se poate obține fără deținerea unui sistem de competențe. Fiecare obiectiv realizat conduce la formarea unei competențe. Mai multe competențe, coroborate, utilizate în scop creativ, de elaborare a unor structuri noi, prin folosirea mai multor procese psihice (superioare și reglatorii) conduc la performanțe.

Nevoile adolescenților, spre exemplu, sunt strâns legate de ideea performanței. Prin natura particularității adolescentului de a se face remarcat, de a epata, de a fi în centrul atenției, el își dorește performanță. Atunci când nu poate atinge nivelul performanței în învățare, în realizarea sarcinilor pentru școală, în relațiile sociale, de prietenie, de apartenența la grup (aproape vitale pentru adolescent) cade în extremă cealaltă… face performanță prin rebeliune, prin negativism și opoziție. Riscul ca un adolescent să facă asta este foarte mare, imprevizibilitatea fiind caracteristica lui de bază. Rebeliunea vine din nevoia de a face ceva excepțional pentru care să fie vizibil într-un grup, acceptat și aprobat de cei din jur. Egocentrismul – nevoia de a se poziționa în centrul atenției celor cu care se asociază și de la care așteaptă confirmare – este o pantă alunecoasă pentru el. Este posibil ca, din teribilism, să facă lucruri ireparabile, de aici disperarea și exigența unor părinți.

Adolescentul are nevoie atunci să găsească în profesor un liant între așteptările societății, comunității, apropiaților și ceea ce poate el să ofere. Nevoia de îndrumare se acutizează dacă adolescentul nu găsește mijloacele prin care să răspundă exigențelor mediului.

Nevoia profesorului ce decurge din această situație este să dețină instrumentele necesare prin care să-l scoată pe copil din starea de nevoie și să-i ofere pârghiile necesare pentru a reuși.

 

Accesări: 23

Articole asemănătoare