Literatura, ca formă primordială de manifestare a narațiunii, a prezentat și va prezenta interes chiar dacă vrem sau nu. Da, putem fi sceptici în ceea ce privesc formele pe care le va dezvolta, ariile sale de manifestare, dar putem crede cu certitudine că va dăinui. De ce? Pentru că ea, ca formă de artă, manifestă frumosul și contribuie la desăvârșirea personalității individului, lucru subliniat, de altfel și de programele actuale de limba și literatura română, disciplină complexă constituită în manieră integrată pe trei axe fundamentale, numite componente – cea lingvistică, cea interrelațională, cea estetică și culturală. Aceasta din urmă „aparține literaturii, ca artă a cuvântului, care asigură dezvoltarea complexă a personalității umane” (Programa școlară pentru disciplina limba și literatura română, 2017, p. 2).
Studiu antropologic privind interacțiunea dintre cadrele didactice în grupurile de socializare la nivelul grădiniței
Cercetarea de față reprezintă o analiză antropologică care abordează modul de interacțiune al cadrelor didactice și temele abordate, în cadrul unui grup de socializare dintr-o unitate de învățământ la nivel preșcolar. Având în vedere situația actuală, grupurile de socializare sunt tot mai importante în comunicarea informațiilor de ordin personal și profesional. La nivelul unei unități de învățământ, acestea pot fi văzute ca o punte de legătură între actorii educaționali. Pe lângă toate acestea, grupurile pot fi și surse generatoare de conflicte, surse de aprecierea punctului de vedere a celuilalt sau surse care pot scoate în evidență anumite caracteristici particulare ale celor implicați în discuții.
Fenomenul burnout
În 1969, Loretta Bradley a fost prima cercetătoare care a precizat faptul că epuizarea profesională este un proces de stres particular, legat de exigențele muncii și de condițiile de muncă. Termenul burnout a fost reluat în 1974 de H.J. Freudenberger și de C. Marslach în 1976, în studiile lor referitoare la manifestările de uzură profesională, cunoscând o serie de definiții. Burnout-ul a fost definit ca o stare de epuizare emoțională, de depersonalizare și de diminuare a performanțelor, susceptibilă să apară la persoanele care lucrează cu alte persoane (Christina Maslach, Susan Jackson, 1986). În opinia lui Maslach (2001), epuizarea profesională este un sindrom de epuizare fizică și emoțională care implică dezvoltarea unei stime de sine negative și a unei atitudini profesionale negative, ducând la o pierdere a implicării și a sentimentelor pozitive. Așadar, epuizarea profesională este un rezultat al stresului cronic și al trăirii la locul de muncă, a sentimentului că există o contradicție între posibilitățile individuale și realitatea condițiilor de muncă. Apariția epuizării profesionale este progresivă, iar evoluția sa se întinde pe o perioadă lungă de timp. Burnout-ul are consecințe negative, ducând la mari influențe psihologice asupra individului. Numeroase cercetări indică faptul că o mare parte din cadrele didactice au experimentat stresul sau epuizarea profesională (Cox et al., 1985; Corten et. al.,2007).
Autoeficacitatea ca moderator al relație dintre solicitări ocupaționale și burnout în rândul cadrelor didactice
În ultimii ani, cercetătorii au început să acorde o importanță din ce în ce mai mare studierii sindromului burnout în rândul cadrelor didactice, cu scopul explorării cauzelor și efectelor pe care le are asupra personalului didactic și posibilelor soluții care pot fi abordare spre reducere acestor influențe. Numeroase studii confirmă că o mare parte din cadrele didactice au experiențiat stresul sau epuizarea profesională (Cox et. al., 1985; Corten et. al.,2007) și că efectele care vin odată cu acestea nu se răsfrâng doar asupra lor, ci și asupra mediului înconjurător (elevi, societate, sistem de învățământ). Prin urmare, considerăm că studierea acestui fenomen în rândul cadrelor didactice este un domeniu demn de luat în calcul și foarte important, deoarece satisfacția cu munca, starea de bine pe care o au cadrele didactice influențează dezvoltarea și evoluția societății, iar dacă acestea își desfășoară activitatea într-un mediu continuu stresant, plin de solicitări și cu puține resurse, este inevitabil să nu apară sindromul de epuizare profesională, ceea ce reprezintă un lucru negativ, conducând la abandonul profesiei, la scăderea calității procesului de predare și în același timp și la regresul societății în care trăim.
Metode și tehnici de gestionare a stresului profesional
Într-o societate caracterizată printr-o evoluție rapidă a cunoașterii și tehnologiei, globalizare și multiculturalitate, educația suportă modificări considerabile, prin urmare se impun schimbări la nivel de sistem, respectiv de proces educațional. Delors, J. 2000, p.77 remarcă faptul că cei patru piloni ai educației sunt „a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu alții și a învăța să fii”, accentul punându-se pe dezvoltarea omului, „în toată bogăția personalității sale, a complexității formelor sale de expresie și a diverselor sale opțiuni ca individ, membru al familiei și al comunității, cetățean și producător creator al unei tehnici sau spirit novator”. De asemenea tot acesta remarcă faptul că importanța rolului pe care îl deține profesorul, ca agent al schimbării, care promovează înțelegerea și toleranța, n-a fost niciodată mai clară ca în perioada contemporană. (Delors, 2000, p.119).
Cultura generală în clasele mici
Referindu-se la cultura generală, matematicianul Miron Nicolescu arată că o veche definiție spune: „Cultura generală este ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat”. Într-adevăr, trebuie să fii studiat mult ca să ai ce uita. Parcurgerea sistematică a unui volum mare de cunoştinţe începe în şcoală şi continuă în universitate, la aceasta adăugându-se preocupările individuale de studiu suplimentar, de cultivare. După ce ai învăţat tot ce ţi s-a oferit şi tot ce ţi-ai oferit, ceea ce rămâne este cultura generală. Rămâne o metodă de gândire, de lucru, rămâne receptivitatea faţă de evoluţia ştiinţei, a societăţii, a vieţii.
Exprimarea emoțiilor la preșcolari prin intermediul activităților artistico-plastice
De cele mai multe ori, în grădinițe se desfășoară activități în care copiii trebuie să redea un anumit conținut expus de educatoare, adică să recurgă la imitare, la copiere. Pe lângă faptul că aceste acțiuni le îngrădesc creativitatea copiilor, nu le dă ocazia să își exploateze expresivitatea și să își manifeste propria modalitate de percepere a lumii. Analizând lucrările copiilor trebuie ca educatoarea să înțeleagă starea lor sufletească, deoarece desenele realizate de aceștia o pot direcționa spre lumea lor interioară, spre cunoașterea intereselor și a orizontului de cunoaștere. Astfel, în momentul în care cadrul didactic poate să descopere în desenele copiilor o reflectare a psihicului lor, poate să aplice strategii în conturarea personalității acestora.
Particularități psiho-individuale ale cadrului didactic și influența acestora asupra dezvoltării elevilor
Pentru orice cadru didactic, atât educația, cât și cunoașterea copilului reprezintă două acțiuni importante care se află pe primul loc și sunt într-o strânsă legătură. Cunoașterea elevului este extrem de importantă pentru că profesorul poate să descopere trăsături psiho-individuale cu ajutorul cărora poate preveni anumite dificultăți de învățare pe care elevul le are. Unul dintre principalii factori care contribuie la succesul procesului instructiv-educativ este reprezentat de aptitudinea pedagogică. Aceasta reprezintă un compozit de calități atât înnăscute, cât și dobândite, oferind o flexibilitate mare comportamentului didactic, facilitând o adaptare mai rapidă și ușoară la cerințele unei situații educative.
Promovarea incluziunii sociale în cadrul activităților outdoor
Educația outdoor este o formă de promovare a pedagogiei experiențiale, care este centrată pe persoană şi care are ca scop însuşirea experienţelor, împărtăşirea şi prelucrarea lor, extragerea ideilor şi adaptarea la alte situaţii. Deși numeroase sisteme de învățământ, din țări precum Olanda, Suedia, Slovenia, Spania, Portugalia valorifică intens, în toate ciclurile de învățământ, potențialul educativ al activităților outdoor, în Curriculumul Național educația outdoor este inclusă doar în Curriculumul pentru învățământul preșcolar (2008), sub titlul de activități „în aer liber” și în Curriculumul pentru educația timpurie (2019) – unde este utilizată sintagma „activități outdoor”. Deși conceptul nu este definit, este precizat totuși faptul că aceste activități se desfășoară într-o locație diferită de sala de clasă și se insistă pe importanța amenajării corespunzătoare a spațiului outdoor în vederea asigurării securității copiilor și a adaptării activităților la condițiile existente.
Organizarea și desfășurarea lecției de educație fizică în locuri improvizate
Deși suntem într-o evoluție continuă, sunt foarte multe școli din țară care nu au săli de sport, iar profesorii de educație fizică sunt puși în situația de a-și desfășura lecțiile în sala de clasă, dacă timpul nu permite sau în locuri improvizate cum sunt: sala de festivități, coridorul școlii etc. În aceste condiții, este de înțeles că lecția de educație fizică nu poate avea efectele scontate asupra organismului elevilor, ca în cadrul celei desfășurate în aer liber sau într-o sală de sport, dar noi, profesorii, trebuie să găsim soluțiile optime, iar de fiecare dată, când este posibil, să desfășurăm activitatea afară. Este foarte important să ne orientăm activitatea astfel încât, adaptând exercițiile cele mai indicate la condițiile respective, să realizăm cerințele programei și să încercăm treptat recuperarea, în cazul în care există rămâneri în urmă.