Când eram mică, chiar foarte mică, mă fascina meseria de actor prin prisma faptului că poți fi orice, că până și vârsta poți să ți-o schimbi destul de mult. Ca actor, azi poți fi bogat – mâine sărac lipit, poți fi savant sau analfabet, poți să strălucești sau să cazi în tristeți devastatoare … totul e posibil! Depinde doar de cuvinte, de replicile învățate și transpuse în felii de viață. Apoi, când pleci acasă, după ce ți-ai terminat programul, îți reiei viața proprie de acolo unde ai rămas. Celelalte existențe rămân și ele agățate în timp, ca niște haine într-un cuier. Mai târziu am înțeles că actoria e doar un joc, o reproducere mai mult sau mai puțin inspirată a realității și atunci am hotărât că nu mi-ar plăcea să țes povești pentru peliculă sau scenă.

Când viața și-a arătat colții lungi ai realității, mai exact când s-a îmbolnăvit tatăl meu, mi-aș dorit să fiu medic … Da, atunci încă mai credeam că medicul este un fel de prelungire spectaculoasă și-n același timp miraculoasă, a mâinii vindecătoare a Demiurgului. La vremea în care trebuia să-mi aleg drumul în viață, au fost în jurul meu câțiva oameni care m-au sfătuit să mă îndrept spre medicină. Am refuzat. Am refuzat cu încăpățânare nu pentru că mi-ar fi fost teamă de o viață de sacrificiu și de muncă, de responsabilități incomensurabile, ci pentru că nu mă simțeam pregătită să pendulez între paradis și infern, între viață și moarte.

M-am lăsat amețită de aromele vântului vieții și m-am învârtit în lungi piruete, căutând să fac ceva util, palpabil și care în același timp să dețină încărcătura subtilă a frumosului. Mult timp nu am avut nici certitudinea că am reușit, dar nici gustul sălciu al îndoielii!

M-am călăuzit după modele vechi pe care le consideram valoroase. Am început cu cele din imediata apropiere, adică din familie. Am învățat în mod firesc, multe de la fiecare dintre ei, prin simpla intereacțiune. Blândețea, poveștile și de ce nu (?!) răsfățul bunicilor, dragostea necondiționată și sacrificiul părinților – toate au format baza pe care m-am ridicat.

Ce ne-am face oare fără modele? Nu-mi spuneți că e suficient să fim creativi! Eu cred cu tărie că și creația trebuie să înceapă de undeva, cu ceva. Până și Dumnezeu – care nu poate fi suspectat de lipsă de imaginație și de creativitate, după câte a făcut –  deci până și El a făcut omul după un model (așa cum se spune, după chipul și asemănarea Sa)!

Să ne întoarcem la modele, la cele reale. Iată modelele mele dragi, de suflet:

1. Vecina mea, o venerabilă doamnă, de care nu știu ce noroc sau joc al hazardului m-a apropiat. De la ea am învățat, fără să conștientizez măcar acest lucru, că omul trebuie să evolueze permanent citind, văzând și făcând.

Într-un cartier muncitoresc, de la periferia orașului, era printre puținii oameni strălucitori, instruiți, beneficiari ai unei culturi solide, înzestrată cu înțelepciune, echilibru, realism și corectitudine. O văd încă și acum – cu ochii amintirilor dragi – așa cum ni se înfățișa nouă, muritorilor de rând: ușor rigidă când era vorba de principii dar întotdeauna generoasă când împărțea lumina cărților din minunata ei bibliotecă. Iubea punctualitatea, simplitatea și bunul simț.

Cred că ar fi putut fi îmbânzitoare de șerpi otrăvitori pentru că-n preajma ei, nimeni nu îndrăznea să se poarte necuviincios sau măcar să vorbească aiurea. Pe toți îi cuprindea un sentiment ciudat, ca atunci când intri în biserică – e greu de definit, pentru că e ceva ce nu înțelegi și tocmai misterul e cel care pune stăpânire pe ființa ta!

2. Diriginta de la școala generală –  o modestă profesoară de sport, săracă din punct de vedere material ca noi toți, în perioada comunismului dar capabilă de o infinită dragoste pentru oameni.

3. Proful de mate – dur și intransigent în timpul orelor dar care automat devenea prietenul nostru, un fel de frate mai mare nelipsit dintre noi în timpul pauzelor, pe terenul de sport. Explicată de el, matematica era clară și prietenoasă.

Dacă mă gândesc la geometrie și-mi amintesc că ”trei puncte necoliniare determină un plan”, pot concluziona că aceste trei modele, mi-au fost repere suficiente pentru a-mi trasa drumul în viață.

M-am făcut profesor. … și cum spuneam și mai înainte, mult timp nu am avut nici certitudinea că am reușit, dar nici gustul sălciu al îndoielii!

Profesor – nu e o meserie ci o identitate pe care o construiești zi de zi și o măsori în entități de reușită. Da, ați citit bine: entități de reușită! Ce sunt acestea? Cum, nu știți?! O entitate de reușită este un omuleț pe care îl primești în gestiune pentru un timp și tu trebuie să-l șlefuiești până devine lipsit de asperități, plăcut tuturor simțurilor și în special inimii. Această entitate care crește și înglobează plus-valoare este apoi dirijată de tine să devină ceva: agricultor, muncitor, actor, medic, profesor, pictor, muzician, it-ist, blogger, antreprenor, consultant, operator și dezvoltator pentru turism spațial, designer pentru implanturi digitale, ethical hackers, mecanic și dezvoltator de roboți, gamification designer, dezvoltator software sau … cine mai știe ce va fi atunci, peste timp și timpuri.

Un profesor bun are nevoie de modele. Modele reale, valoroase. Construite pe un schelet de valori sănătoase, vechi de când lumea și la care adaugă  valențe noi.

Așadar, nu uitați: când e vorba de modele – evident modelele benefice, cu adevărat valoroase – trebuie în mod obligatoriu, să privim în sus așa cum am privit cândva și eu, și toți vecinii mei din cartierul muncitoresc, de la periferia orașului, către venerabila, înțeleapta și stimata noastră vecină! Ne-a educat cumva prin contaminare … Deci, valorile ei erau contagioase și universal acceptate de noi toți. Acceptate cu gurile căscate a uimire.

Iar dacă modelul tău, presupune să privești în jos, atunci să știi că nu te așteaptă nimic bun la capătul drumului! Vei reuși doar să te scufunzi în mocirlă. Ia ca exemplu modelele promovate de societatea curentă: tinere dornice de îmbogățire facilă și rapidă care se căsătoresc cu bărbați ce le-ar putea fi cu ușurință tați dacă nu chiar bunici, tineri ”îndrăgostiți” de bunicuțe imorale sau senile, prostituție, droguri, afaceri murdare situate la limita legii.

Încotro? Unde vom ajunge? Ce se vrea?

Cum definim un profesor bun? După calitățile esențiale ale acestuia:

• ”Dragoste pentru oameni;
• Invățare motivantă și semnificativă;
• Înțelegere în profunzime a proceselor și fenomenelor;
• Lucrul în echipă;
• Gândirea creativă (laterală);
• Multă imaginație;
• Excelente abilități de comunicare;
• Pasiune pentru povești și lectură;
• Răbdare;
• Simțul umorului;
• Învață elevii CUM să gândească;
• Caută în mod constant oportunități de colaborare cu ceilalți colegi;
• Se detașează de disciplina pe care o predă și descoperă omul din spatele elevului, cu motivațiile, calitățile și contextul în care acesta trăiește.”

Bibliografie
1. www.aletheea.ro/cum-recunoastem-un-profesor-bun-8-calitati-esentiale/
2. www.followme.ro/blog/care-sunt-calitatile-unui-profesor-bun
3. www.edupedu.ro/ruxandra-manea-cofondator-al-unei-organizatii-de-formare-a-profesorilor-care-este-profilul-unui-profesor-bun/