Articolul de față are obiectivul de a realiza portretul unui profesor pornind de la situații concrete de predare-învățare-evaluare și de interacțiune cu elevii. Acesta constituie un demers de tip inductiv, întrucât va rezulta un model general de autoritate din activitatea concretă a profesorului, desfășurată la clasă. În general, societatea recunoaște utilizarea excesivă a autorității de către profesor în timpul cursurilor, uneori într-un mod discreționar. Acest articol apare ca o reacție la această constatare, fiind menit să schimbe percepția societății contemporane asupra autorității profesorului prin exemple elocvente de exercitare a funcției didactice.

Profesorii înscriși în The National Council of English Teachers (ncte.org) au sesizat faptul că definiția autorității profesorului se găsește doar în formă teoretică și ei au întrevăzut necesitatea de a oferi un portret al profesorului american William Smith pe baza cursurilor ținute la Universitatea de Vest din Washington.

Autoritatea reprezintă un termen care a fost definit încă din perioada Greciei Antice, însă definiția unanim acceptată în postmodernitate aparține lui Max Weber, care postulează că aceasta ar constitui o formă de putere legitimată de ceilalți, la care contribuie regulile și legile stabilite. Tipurile de autoritate inventariate de către profesorii înscriși în The National Council of English Teachers (ncte.org) sunt: legală, tradițională, carismatică și profesională.

Autoritatea profesorului nu trebuie să fie percepută în sens peiorativ, ca lexem ce integrează câmpul semantic aferent acestei interpretări, constituit din: constrângere, coerciție, opresiune, egocentrism, dogmatism și agresivitate.

Profesorul trebuie să renunțe la poziția sa centrală în cadrul lecției și eforturile sale ar trebui să se îndrepte spre introducerea dialogului în relațiile sale cu elevii, care creează iluzia egalității între profesor și elevi, chiar dacă autoritatea este inerentă profesorului, prin natura activității întreprinse. Profesorul trebuie să se integreze în societatea democratică, care respinge cu vehemență principiul autorității. Se creează, astfel, o opoziție între puterea patriarhală învestită profesorului, tipică metodelor clasice și stilul democratic, dinamic, non-ierarhic, bazat pe cooperarea și colaborarea dintre elevi. În societatea contemporană, accentul se deplasează din zona profesorului în sfera elevilor, putându-se configura următoarea schemă:

Profesorul ca facilitator al învățării → Elevul ca axis mundi-ul (n.m. elementul central) / elementul – pivot al activităților de predare – învățare – evaluare.

Portretistica reprezintă metoda de analiză a activității profesorului american William Smith, pe baza cursurilor ținute la Universitatea de Vest din Washington. În sens restrâns, portretul constituie o descriere detaliată a unei persoane. Lărgind sfera semnificațiilor, portretul furnizează detalii suficiente care permit lectorului (n.m. cititorului) să evalueze concluziile autorului și să găsească noi interpretări.

În general, profesorii doresc să creeze un climat favorabil desfășurării lecției, însă fără a-și folosi autoritatea în mod excesiv. Articolul de față își propune să ofere un model de exercitare a autorității în mod echilibrat, prin exemplul profesorului William Smith din cadrul Universității de Vest din Washington. Portretul profesorului american William Smith s-a realizat în urma analizei unei zile de predare.

În primul rând, studenții se adresează profesorului prin forma simplă a numelui: „-Bill!”, estompându-se, astfel, statutul autoritar al profesorului. Bill își face constant apariția la oră fixă și se află întotdeauna în mijlocul studenților. Temele sunt verificate și studenții sunt mereu apreciați pentru a fi încurajați să lucreze mai mult. Bill este întotdeauna disponibil să răspundă la nelămuririle studenților săi.

Portofoliul pe care studenții îl au de prezentat la sfârșitul cursurilor este privit ca o responsabilitate profesională. Bill întreține dialogul cu studenții săi pe tot parcursul lecției, fără să lipsească observațiile umoristice. Limbajul non-verbal este important, deoarece dă impresia relatării unei povești personale. Observațiile profesorului asupra răspunsurilor studenților sunt mereu pozitive, acesta optând pentru comunicarea asertivă. De asemenea, acesta încearcă să valorifice potențialul nativ al fiecărui elev. De exemplu, când este mulțumit de răspuns, ridică vocea și folosește gradul superlativ absolut pentru a caracteriza contribuția elevului: „-Foarte bine!” sau „-Absolut!” și oferă, astfel, un model celorlalți. Pe de altă parte, în cazul unui student mediocru, Bill coboară vocea, deoarece creează un moment privat într-un spațiu public, determinându-l să răspundă. Bill nu folosește amenințări, ci are o atitudine pozitivă, afirmând că toți elevii vor fi capabili să realizeze portofoliul final într-un stil original. Bill încurajează colaborarea între elevi, astfel încât ei pot face schimb de idei asupra unei sarcini de lucru. Bill percepe studenții ca resurse de informare. Ei sunt încurajați să participe activ, iar unele răspunsuri sunt valorificate de către Bill în cadrul lecției. Elevii mediocri sunt încurajați să-și exprime ideile în fața celorlalți, prin proiectarea pe ecran a răspunsurilor. Bill comunică cu fiecare student în parte pentru a-i explica ceea ce nu a fost înțeles pe deplin. Mai mult, studenții își aleg subiectele de discuție, temele proiectelor și data – limită de predare a acestora.

Ca urmare a analizei activității întreprinse de către profesorul american William Smith, putem afirma că, în ciuda faptului că rolul principal al lecției este acordat studenților, profesorul nu și-a pierdut autoritatea, deoarece studenții îl ascultă cu atenție, îi urmează sfaturile, îi solicită explicațiile și nu în ultimul rând, îl respectă, întrucât acesta dovedește capacitatea empatică atât de apreciată de către elevi.

Unii cercetători consideră că autoritatea în acest caz nu mai este de tip profesional (impusă de cadrul instituțional), ci de tip carismatic, legată de calități native, precum: pasiunea pentru subiectul predat, umorul, prietenia și carisma.

Alți cercetători sunt de părere că autoritatea profesională este cea pe care profesorul american William Smith o exercită în cadrul cursurilor sale, deoarece dovedește o cunoaștere exhaustivă a materiei și a pedagogiei, care implică următoarele abilități interdisciplinare și transdisciplinare complexe: planificarea lecției, discuții libere, portofolii, proiecte interactive, conferințe, facilitarea interacțiunii dintre elevi, evaluarea pozitivă, asertivitatea, consiliere și orientare, precum și empatie.

Profesorii înscriși în The National Council of English Teachers (ncte.org) opinează că în cazul profesorului american William Smith, este vorba despre o combinație între autoritatea profesională și cea carismatică.

În concluzie, parafrazându-l pe Émile Durkheim, pe lângă valorificarea cunoștințelor cognitive în cadrul orelor de curs, profesorul trebuie să facă apel la inteligența emoțională fundamentală și să analizeze misiunea sa formativă, și anume aceea de a-i face pe elevi să dobândească abilități și competențe multiple, integrate – cognitive și emoționale deopotrivă.

Bibliografie
1. Durkheim, E. (1956). Education and Sociology. Glencoe: The Free Press. (Original French Edition – 1922).
2. Weber, M. (1978). Economy and society: An outline of interpretive sociology (G. Roth & C. Wittich, Eds.). Berkeley, CA: University of California Press. (Original work – 1921).
3. Steven L. VanderStaay, Beverly A. Faxon, Jack E. Meischen, Karlene T. Kolesnikov and Andrew D. Ruppel. (2009). Close to the Heart: Teacher Authority in a Classroom Community: publicationsncte.org/content/journals/10.58680/ccc20099488 , accessed on the 7th of August 2024, at 10:30 AM.