În categoria copiilor cu nevoi speciale intră atât copiii care au un diagnostic de specialitate cât și orice alt copil care, într-o anumită etapă de dezvoltare, are nevoie de un alt tip de suport față de cel oferit majorității copiilor de vârsta sa. Din păcate, societatea în care trăim taxează diferențele sau întârzierile de orice fel față de restul grupului, prin atitudini defensive, de apărare, sau prin excludere. În prezent, școala românească și-a propus și promovează includerea tuturor copiilor, indiferent de nevoile și de problematicile cu care se confruntă, precum și oferirea de șanse egale în a-și atinge propriul potențial și pentru a trăi în armonie, integrați în societate.

În acest context, pentru cadrele didactice constituie o provocare grea găsirea căilor optime de a ajuta și susține acest demers de integrare și de oferire de șanse egale tuturor copiilor, în condițiile în care fiecare situație și fiecare copil reprezintă o situație particulară, cu răspunsuri particulare, cadrele didactice fiind condiționate în același timp de numărul de discipline, de termene, de numărul de copii din clasă, de birocrație și multe, multe alte aspecte specifice. În rândurile următoare, voi enumera câteva abordări ce pot ajuta profesorul în demersurile sale de a asigura coeziunea grupului și a realiza managementul clasei.

Un prim cadru de integrare a copiilor, respectând unicitatea acestora, este dat de legislația în domeniu. Aceasta pune accentul, în acest proces de integrare și oferire de șanse egale copiilor cu nevoi speciale, pe pregătirea diferențiată a activităților instructiv – educative ce urmează să aibă loc la clasă.

Un alt punct de pornire este dat de faptul că oamenii se resping, sunt mereu în defensivă și se tratează necorespunzător, agresiv sau evitant, deoarece nu se cunosc reciproc și nu au acces la contexte care să permită dezvoltarea relațiilor de amiciție, necondiționați de reguli, termene, obligații.

Pentru dezvoltarea spiritului de echipă, a cooperării, a sentimentului de întrajutorare reciprocă, profesorul poate utiliza diferite modele de activități ce pot fi aplicate la clasă, în orele de dirigenție, orele de dezvoltare personală sau atunci când contextul permite, activități ce au la bază jocul și dezvoltarea relațiilor de amiciție ce vor ajuta copiii să se cunoască reciproc, să comunice, să descopere asemănări și diferențe și să le poată accepta, ținând cont de faptul că, atunci când ne leagă prietenii, amiciții, respect, suntem mai toleranți și mai îngăduitori unii cu ceilalți. Aceste jocuri contribuie la creșterea stării de bine a tuturor și este știut faptul că, atunci când suntem mulțumiți de noi și de viața noastră, când suntem bine-dispuși, fericiți, suntem implicit mult mai deschiși, mai generoși, mai pacifiști și mai înțelegători unii cu ceilalți. Aceste jocuri își propun să îi ajute pe copii să comunice unii cu ceilalți, să se asculte, să fie auziți și să audă la rândul lor, să se cunoască și să se privească ca pe o comunitate, să aibă răbdare și înțelegere unii cu ceilalți.

Pe lângă aceste activități de dezvoltare personală ce pot fi realizate la clasă, de exersare a comunicării, coeziunii și toleranței reciproce, este necesar că profesorul să cunoască problematica cu care se confruntă copilul cu nevoi speciale prin:

• studierea literaturii de specialitate,
• aprofundarea soluțiilor găsite de alții și adaptarea la nevoile individuale ale copilului și ale clasei,
• colaborare cu școlile și profesioniștii specializați în domeniile respective,
• susținere și schimb de experiență între profesori.

Atunci când cunoști atât cerințele copilului ce se confruntă cu anumite dificultăți cât și modalitățile în care ceilalți copii pot reacționa, în grup sau individual, sau – mai ales – cum pot reacționa părinții, este mai ușor să prevezi și să stabilești activități ce vor pune accent nu pe rezolvarea situației cât pe crearea condițiilor pentru a se dezvolta o comunitate reală, caldă și armonioasă în cadrul clasei.

Un alt aspect de care trebuie să se țină seama pentru a se căuta soluții de integrare a copiilor constă în buna cunoaștere a colectivului. Este util că profesorul să cunoască clasa, să cunoască copiii, modul lor de relaționare deoarece profesorul poate avea un rol decisiv în modul în care un copil este acceptat de restul clasei.

Sociograma, de pildă, ajută profesorul să înțeleagă cum se poziționează copiii unii față de alții și astfel să preîntâmpine eventuale respingeri sau izolări, căutând soluții de integrare și acceptare a celor expuși acestor riscuri. Un joculeț de genul: „Pleci în excursie și poți lua doar doi colegi cu ține. Cine sunt aceștia?”, poate ajuta la depistarea copiilor ce sunt expuși excluderii.

Următorul pas – crearea de situații în care copiii să învețe să se respecte, să se accepte, să coopereze. Acestea se pot realiza prin joc: orice joc poate fi exploatat ca și moment de învățare. Vă dau exemplul „statuilor muzicale”, joc atât de apreciat de copii și care, pe lângă distracție, stare de bine, trage după sine exersarea atenției, răbdării, cooperării în activitate.

Nu în ultimul rând, aș dori să aduc în discuție necesitatea ca profesorul să se cunoască pe sine. Nu de puține ori am stat de vorbă cu profesori care verbal spuneau un lucru, însă comportamentul lor era în contradicție cu ceea ce afirmau.

Și profesorii sunt oameni, au gânduri, au emoții, au probleme, au de pregătit atâtea și atâtea pentru oră și nu numai. Nu sunt roboți, au păreri proprii și au sentimente proprii ce pot fi total diferite de “ceea ce ar trebui să gândească sau să simtă în calitate de profesor”. Iar pentru a fi buni nu trebuie să fie perfecți. Important este să fie autentici cu sine, să fie capabili să fie sinceri cu propria persoană, să recunoască și să accepte propriile emoții stârnite de comportamentul copiilor, să aibă curajul să le expună (la psiholog 😊) pentru a putea face diferența, atunci când ia o decizie, între o nevoie/ emoție personală și nevoia de învățare/ integrare a copilului).

În felul acesta, ne putem înțelege mai bine pe noi înșine și ne putem concentra mai ușor pe comportamentele ce trebuie modelate pentru a crea și susține o comunitate numită clasă, cu toate nevoile și personalitățile posibile.

În caz contrar, când nu cunoaștem nevoile copiilor și nici pe ale noastre, noi nu acționăm, ci doar reacționăm la evenimente. Iar copiii, în grup, ne imită.

Un copil pus în ultima banca sau din contră, care stă numai lângă învățător, va fi tratat la fel și de restul clasei. Un profesor care spune unei clase zgomotoase: “Haideți, opriți-vă, ați văzut că acum, fără Andrei este mai bine, nu mai e atâta gălăgie!”, este un profesor care nu se ascultă pe sine, nu își aude propriile nevoi și astfel, nu are cum să vadă realitatea din fața sa.

Atunci când profesorul pornește de la propriile nevoi, fără să le conștientizeze și diferențieze de cele ale copiilor, crezând că urmărește binele copiilor, poate cădea în astfel de capcane de comunicare, de creare de alianțe și transmitere de mesaje toxice de solicitare a colaborării profesor – copii.

Profesorii fac uneori astfel de greșeli, fără să își dea seama, în dorința sinceră de a asigura un climat propice învățării în clasă. Ei chiar își doresc să fie bine – răsuflă ușurați în adâncul sufletului că a plecat Andrei – însă, în realitate, problemele clasei nu se rezolvă.

Aceste tipare de comportament le avem cu toții incluse în bagajul nostru. Din păcate, alianța cu ceilalți în detrimentul unuia, este o lecție grea ce nu ajută pe nimeni. În cazul acestui exemplu, copiii din clasa nu „se liniștesc”, deoarece copiii nu interpretează identic mesajul. Eu nu aud din fraza de mai sus: „voi sunteți minunați, va rog arătați-mi asta!”. Ei nu înțeleg din fraza de mai sus că profesorul are încredere în ei și că îi apreciază! Învață CUM să se poarte cu cineva diferit! Ei aud: „Dacă nu ne place de cineva, să plece! Andrei are o problemă”. Învață în oglindă un model de comportament pe care îl vor aplica inclusiv profesorului. Învață un mod de a se raporta la ceilalți oameni!

Un alt exemplu de comunicare neintenționat defectuoasă a profesorului ce își dorește liniște în clasă, în speranța de a face pace în cazul unui elev cu nevoi speciale ce răspunde provocărilor. Acesta le transmite elevilor: „nu îl mai băgați în seamă. Când treceți pe lângă el, treceți ca pe lângă un stâlp”. Din păcate o astfel de indicație adâncește prăpastia dintre copilul cu nevoi speciale și restul grupului care, nu-i așa, fiind grup, are dreptate.

În afara nevoii de joacă pe care Școala nu o are inclusă în curriculum sau printre tehnicile utilizate la clasă, atât profesorii cât și elevii au exact aceleași nevoi: nevoia de a fi auzit, de a fi apreciat, de a fi înțeles, de a fi iubit, de a fi acceptat, așa cum sunt, fără să fie nevoie să lupte sau să dovedească că merită.

Atunci când adultul își ascultă și înțelege propriile nevoi, când reușește să facă diferența între acestea și nevoile copiilor, când pornește de la nevoile reale ale copilului (și nu de ex. de la nevoia proprie de a fi liniște în clasă pentru a reuși să susțină activitatea didactică), el poate construi mult mai ușor un mediu în care fiecare copil să se simtă în siguranță, acceptat și apreciat.

Am lăsat la final poate cea mai mare provocare a profesorului: părintele și grupul de părinți.

În formarea colectivului de părinți, în stabilirea dinamicii acesteia, a modului în care se comunică, în transparență, suportivitate, rolul hotărâtor îl are profesorul. Profesorul, datorită statutului său, „are pâinea și cuțitul”. Din cauza presiunilor și riscurilor la care sunt supuși din partea părinților, profesorii de cele mai multe ori întră în această relație în defensivă, impunând multe limite. Pe măsură ce capătă experiență, cu anii, învață că este mult mai util pentru copil să își facă din părinte un aliat alături de care să muncească cot la cot pentru dezvoltarea armonioasă a copilului.

Nu de puține ori am constatat că, atunci când întâlnesc colective de elevi dezbinate, atmosfera este identică și în rândul părinților. Atunci când întâlnesc copii marginalizați, și părinții acestora trec prin aceleași probleme în rândul colectivului părinți. În integrarea copiilor cu nevoi speciale este necesar a se urmări și dinamica grupului de părinți, modul în care aceștia transmit mesaje privind excluderea și scindarea grupului, felul în care se raportează la competiția după note, putere sau popularitate, la lupta de a se apropia exclusiv de profesor, în detrimentul celorlalți părinți.

Un plan de integrare a copiilor cu nevoi speciale trebuie să țină cont și de realizarea de activități cu părinții, de conștientizare a fenomenului de excludere, de creare de relații de colaborare, de respect și acceptare reciprocă, de susținere reciprocă atât cât este posibil, indiferent de diferențe, și la nivelul colectivului de părinți.

După cum se observă din cele expuse mai sus, problematica integrării copiilor cu nevoi speciale în colectivele de elevi presupune o abordare individuală a fiecărei situații în parte, a fiecărei clase sau a fiecărui copil, pentru a găsi metodele care se potrivesc. Presupune atât introspecție individuală cât și analiza situației clasei, implicarea și colaborarea tuturor – profesori, elevi, părinți, pentru a crea o atmosfera propice învățării și a petrece timp de calitate împreună.