Putem spune că fiece școală este o unică oglindă. O oglindă cu fețe. Într-una se vede personalul managerial și corpul profesoral, iar într-una se vede grupul format din copii și familiile lor. Cei ce se zăresc pe fețele de cristal se influențează reciproc, fie în sensul dorit, fie în sensul nefavorabil. Probabil că, deloc întâmplător, cuvintele declin și dezvoltare sunt antagonice. Probabil că, tot deloc întâmplător, cuvintele comportament și caracter încep cu același C – unul constructivist. Să vedem cum ajung toate acestea să aibă înrâurire asupra imaginii școlii.
În cele ce urmează ne raportăm la factorii ce influențează mersul procesului de învățământ.

Mediul de proveniență a beneficiarilor (in)direcți – copii și părinți –, cutumele, profesionalismul personalului managerial și al corpului profesoral, gradul lor de implicare în viața școlii și în activități care să îi câștige prestigiul în rândul unităților de învățământ, recuzita formată din materiale didactice și din resurse educaționale deschise, dotarea sălilor de clasă și a laboratoarelor cu logistica necesară (conexiune la Internet, echipamente TIC, suficient mobilier adecvat), nivelurile de educație atinse de membrii familiilor copiilor, gradul acestora de implicare în viața de școlar și, implicit, în parteneriatul profesor-părinte-copil. Pe scurt, aceștia sunt doar câțiva dintre factorii ce pot pune – ori nu – o școală în lumină.

Dintre factorii enumerați anterior, ne oprim acum atenția asupra Comisiei pentru Evaluare și Asigurare a Calității. Membrii acesteia, prin conlucrare cu managerii școlii, pot aduce schimbări semnificative în cadrul unității. Și nu numai. De pildă, dimpreună, ei pot acționa pe liniile ce conduc la:

• motivarea profesorilor în sensul formării continue;
• stârnirea interesului lor pentru utilizarea materialelor didactice digitale;
• deschiderea lor față de bunele practici existente în sistemul (inter)național de educație;
• îmbunătățirea comunicării pe orizontală și pe verticală.

În virtutea acestor potențiale împliniri cresc premisele realizării unui obiectiv strategic: diminuarea riscului de absenteism și de părăsire timpurie a școlii. În acest sens, la nivel instituțional, factorii decizionali și cei de acțiune își pot crea propriile oportunități de reducere a numărului de absențe. Felurile în care ei pot face aceste lucruri sunt apanajul lor. Priceperea și creativitatea lor sunt elemente cu forțe intervenționale. Punând pe tapet problemele stringente întâlnite în numeroase unităţi de învăţământ, privite în plan naţional, actorii educaționali pot acţiona constant în scopul îndeplinirii intereselor copiilor. În concret, probleme precum comportamentul deviant al unor elevi, regresul școlar absenteismul şi abandonul şcolar îşi pot găsi soluţiile datorită atitudinilor prosociale şi proactive ale tuturor celor ce profesează în domeniul educației.

De ce am punctat mențiunile de mai sus? Deoarece avem convingerea că bunăstarea resimțită în interiorul unui școli arată cota superioară atinsă de aceasta. (În contextul de față, când spunem bunăstare, ne gândim la ambele sensuri ale cuvântului: principal și secundar.) Altfel zis, respectiva unitate urcă cel puțin o treaptă, grație aspectelor ce însuflețesc. Laolaltă, acestea conturează noua imagine a școlii atât în ochii părinților, cât în ochii oficianților din sectoarele de resort (inspectorat, minister). Emanând încredere și pozitivism fondat pe cuvinte cu greutate – inovare, eficiență, rigoare, tact –, o școală are toate șansele să își promoveze o imagine credibilă și atractivă. În lumina ei favorabilă ajung să stea deopotrivă beneficiarii săi (in)direcți, angajații săi, partenerii actuali și potențiali din medii diverse (mediul organizațiilor nonprofit, cel privat de afaceri sau cel al autorităților publice). Cum de poate fi așa? Pentru că există un atare cumul de factori benefici: entuziasmul managerilor și al profesorilor ce dau curs acelorași planuri de acțiune și rezultatele obținute. Acestea din urmă reflectă: motivația intrinsecă a corpului de elevi – motivație permanent susținută, grija față de nevoile copiilor, satisfacția familiilor, stima de sine crescută a elevilor în baza imaginii de sine reconsiderate, sentimentul utilității lor într-un mediu stimulativ și securiza(n)t, activitățile desfășurate cu parteneri preocupați de calitatea educației.

În altă ordine de idei, am plecat de la următoarea prezumţie: Prin îndelungă și strânsă cooperare, managerii instituționali și profesorii se bucură de atuuri – atuuri creatoare de împrejurări ce pot anihila puterea factorilor nocivi: dezinteresul unor elevi față de oferta educațională, lipsa lor de respect faţă de carte şi învăţătură, dar și față de dascăli, violența mocnită sau vădită în relațiile elev-elev și elev-profesor.

Prezentul articol redă viziunea prin care se pot crea circumstanțe cu forță revigorantă. Judicios valorificate, acestea îi dau școlii o nouă înfățișare, cea dorită. Feedback-ul pozitiv se resimte în urma implicării oficianților din unitate, experți în conturarea imaginii școlii și în asigurarea vizibilității sale în rândul publicului (in)direct interesat, fie prin mass-media, fie prin viu grai, fie prin puterea exemplului.

În loc de concluzie, lăsăm două gânduri:

Profesioniștii în materie – în egală măsură, creatori de conținut și coordonatori ai procesului de învățământ cu imparțialitate, desigur – au la îndemână multiple instrumente, pe care le pot utiliza cu maximă eficacitate în interesul celor cărora le este destinată oferta școlii. Investind în buna creștere a școlii, plastic vorbind, ei investesc în imaginea sa, pe care o pot afișa fără rezerve în comunitate, dar și în lumea largă.

Deloc întâmplător, cuvintele „ethos”, „exigenţă” și „erudiție” se scriu cu același mare E. Tot deloc întâmplător, „imagine” se scrie cu I de la „implicare”. Intensă, cum altfel?! Ba mai mult decât atât, imagine se scrie și cu I de la… verticalitate. Firește.