Articolul de față propune o lectură reflexivă a rolului dascălului în educația contemporană, pornind de la experiența practică a autoarei și ancorând-o în concepte fundamentale ale psihologiei educaționale. Dincolo de funcția sa tradițională de transmitere a cunoașterii, profesorul este analizat ca factor de dezvoltare psihologică, emoțională și identitară a elevului, cu precădere în contexte de vulnerabilitate socială. Demersul argumentează că relația profesor–elev constituie un nucleu formativ cu valențe terapeutice și reparatorii, că actul didactic autentic implică observație fină, empatie și autoreflecție continuă și că transformările cele mai profunde produse de educație rămân adesea necuantificabile prin instrumentele de evaluare curente. Articolul invită la o reconsiderare a valorii adăugate reale a muncii didactice și la o înțelegere mai nuanțată a finalităților educației școlare.

Educația ca întâlnire umană, nu ca simplu transfer de cunoaștere

Ca profesoară de limba și literatura română, am înțeles, poate mai limpede decât din orice manual de pedagogie, că adevărata educație nu începe cu noțiuni abstracte, reci, ci cu omul. Înainte de definiții, concepte sau termeni literari, în clasă intră copii reali, purtători de fragilități, temeri și aspirații încă nearticulate. Fiecare aduce cu sine o poveste care așteaptă să fie spusă, recunoscută și validată. În acest context, rolul dascălului nu se reduce la transmiterea cunoașterii, ci devine unul de însoțire, de ghidaj și de susținere a devenirii personale.

De multe ori, înainte de a vorbi despre metaforă sau despre sensurile profunde ale unui text literar, simt nevoia să vorbesc despre elevi: despre cine sunt, ce simt, ce cred că pot deveni. Mai ales în lucrul cu elevi proveniți din medii defavorizate, educația capătă o dimensiune reparatorie. Acești copii ajung la școală cu un deficit nu doar material, ci și afectiv: cu o stimă de sine fragilă, cu o imagine de sine deteriorată, cu convingerea dureroasă că destinul lor este deja scris. În asemenea situații, actul educațional devine un demers de reconstrucție psihologică, în care profesorul este chemat să ofere un cadru de siguranță și validare.

Din perspectivă psihologică, relația profesor–elev depășește cadrul strict didactic, devenind o relație formativă cu valențe profund umane. Profesorul este adesea primul adult semnificativ din afara familiei care poate contribui la restructurarea imaginii de sine a copilului, oferindu-i încredere, sens și repere. Prin empatie, autenticitate și acceptare, dascălul creează un climat facilitant, favorabil dezvoltării armonioase a personalității elevului, așa cum subliniază perspectiva umanistă formulată de Carl Rogers.

Literatura ca spațiu de introspecție și construire identitară

În fiecare oră, încerc să le transmit elevilor că nu sunt simple rezultate într-un catalog, ci ființe în devenire. Că pot evolua, că pot descoperi în ei înșiși resurse nebănuite, că educația nu este doar acumulare de informații, ci un proces de autocunoaștere, de clarificare interioară și de asumare a propriei identități. Literatura devine, în acest context, un pretext pentru introspecție și dialog, un spațiu simbolic în care elevul își poate proiecta trăirile și poate găsi sensuri pentru propria experiență de viață.

Dascălul este, totodată, un fin observator al psihicului uman. El învață să citească nu doar texte literare, ci și tăceri, priviri, ezitări sau gesturi aparent nesemnificative. Observă schimbările subtile, progresul timid ascuns sub neîncredere sau regresul mascat de indiferență. Această capacitate de observație profundă transformă clasa într-un spațiu de lectură a umanului, dincolo de curriculum și planificări.

Prin acest exercițiu continuu de observație și reflecție, profesorul se descoperă și pe sine. Își conștientizează limitele, își reevaluează strategiile, se reinventează permanent. Practica didactică autentică presupune un proces de autoanaliză și autodezvoltare, în care dascălul învață odată cu elevii săi, adaptându-se necontenit la realitățile umane din clasă.

Profesorul ca agent de reglare emoțională

În mod tacit, profesorul devine și un agent de reglare emoțională. Prin prezență constantă, coerență și predictibilitate, el oferă elevului un cadru în care emoțiile pot fi conținute, înțelese și reorganizate. Copilul învață, prin relație, să își recunoască trăirile, să le exprime adecvat și să dezvolte mecanisme de autoreglare. Aceste achiziții socio-emoționale constituie fundamentul adaptării școlare și sociale pe termen lung.

Efortul acesta este continuu și adesea invizibil. Zi de zi, dascălul împinge aceeași piatră pe panta unui sistem care valorizează mai degrabă documentele, punctajele și conformitatea birocratică decât munca reală cu elevii. Evaluarea se face prin statistici și indicatori care nu pot surprinde transformările interioare esențiale: recâștigarea încrederii în sine, dezvoltarea sentimentului de autoeficacitate, apariția speranței realiste. Or, aceste procese psihologice sunt adevărata finalitate a educației.

Societatea contemporană, deși invocă frecvent importanța educației, pare să nu înțeleagă menirea profundă a școlii. Dominată de o viziune utilitaristă, centrată pe rezultate imediate și performanță cuantificabilă, aceasta ignoră nevoile psihologice fundamentale ale copilului: nevoia de sens, de apartenență și de valorizare, descrise în teoriile motivaționale clasice formulate de Abraham Maslow. O școală care nu răspunde acestor nevoi riscă să producă indivizi adaptați formal, dar fragili interior.

Și totuși, în fiecare dimineață, dascălul intră din nou în clasă. Nu pentru că este ușor, ci pentru că este necesar. Pentru că există priviri care așteaptă confirmare, voci care trebuie scoase din tăcere, potențial care are nevoie de lumină. Poate că dascălul este un Sisif al vremurilor moderne. Dar este un Sisif care știe că piatra nu este niciodată aceeași și că, dincolo de efortul repetat, se află un copil care a învățat să creadă în sine.

Concluzii. Educația ca investiție în echilibrul interior al copilului

Din perspectivă psihologică, dascălul nu este doar un mediator al cunoașterii, ci un factor esențial de dezvoltare a sănătății emoționale și identitare a copilului. A recunoaște acest rol înseamnă a înțelege educația nu ca simplu instrument social, ci ca investiție profundă în echilibrul interior al generațiilor viitoare.

Iar aceasta este, poate, cea mai durabilă și mai discretă formă de izbândă a educației.

Perspectiva propusă în acest articol scoate în evidență o dimensiune a profesiei didactice insuficient recunoscută în discursul pedagogic oficial: aceea a profesorului ca agent al echilibrului psihologic și al construcției identitare a elevului. Valoarea adăugată a unui dascăl reflexiv nu se măsoară exclusiv în rezultate la evaluări standardizate, ci în capacitatea sa de a crea, zi de zi, un mediu școlar sigur, coerent și validant, în care fiecare elev se poate regăsi și poate progresa în ritmul său. Această perspectivă are implicații directe pentru formarea inițială și continuă a cadrelor didactice, care ar trebui să integreze mai consistent componente de psihologie aplicată, competențe socio-emoționale și practică reflexivă.

La nivel instituțional și sistemic, recunoașterea acestui tip de muncă invizibilă reprezintă o condiție necesară pentru dezvoltarea unei culturi școlare centrate cu adevărat pe elev. O școală care valorizează dimensiunea relațională și psihologică a educației nu doar îmbunătățește starea de bine a elevilor, ci contribuie la prevenirea abandonului școlar, la reducerea inechităților educaționale și la formarea unor generații mai reziliente. Provocarea pentru sistemul de educație rămâne, astfel, aceea de a construi mecanisme de recunoaștere și susținere a profesorilor care, asemenea lui Sisif, continuă să împingă piatra nu din inerție, ci din convingere.

Bibliografie

Bruner, J. S. (2006). Educația, cultura și mintea. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Goleman, D. (2018). Inteligența emoțională. București: Curtea Veche Publishing.
Maslow, A. H. (2007). Motivație și personalitate (Ed. a 3-a). București: Editura Trei.
Pânișoară, I.-O. (2015). Psihologia educației. București: Editura Polirom.
Rogers, C. R. (2008). Libertatea de a învăța. București: Editura Trei.
Siegel, D. J. (2016). Mintea în dezvoltare. Cum relațiile și creierul interacționează pentru a modela cine suntem. București: Editura Trei.