Nu știu ce ne mână în profesia de dascăl pentru a continuă, ce motoare activatoare avem, dar cu certitudine motivația nu reprezintă un resort în acest sens – motivația salarială ne ancorează îndărăt în comunism și păstrează metehnele „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, iar realitatea juridică a salarizării cadrelor didactice din România confirmă această ipoteză concretizată prin repetatele prorogări ale drepturilor salariale și conexe salariilor promise și obținute prin truda grevei dar și munca. Mai mult, într-o lume a capitalismului în care capitalul înseamnă, în primul rând bani, a pretinde cadrului didactic să muncească pentru vocație reprezintă nu numai un demers cinic ci și o derâdere: nu ne putem îndeplini nevoile/ trebuințele primare cu vocația cu ne sunt necesare resursele financiare.

Însă mai este ceva ce ne scapă: conformismul și depresia socială în care se află dascălul român. Lupta sa pentru supraviețuire se concretizează prin conformismul față de regulile impuse ca efect al unei depresii sociale la nivel de profesie. În acest sens, dascălul român, similar unei persoane aflate în depresie, nu mai reacționează când este lovit fizic și moral, dar nici nu are inițiativă, este precum o masă amorfă de carne și viață care nu mai reacționează și nu mai are inițiativă.

Acest context s-a arătat prin simulacrul consfătuirilor legate de legile învățământului preuniversitar unde, chiar dacă au dat dovadă de bune intenții din partea celor care au inițiat aceste consultări, masa amorfă de dascăli a aprobat propunerile făcute fără a le trece prin filtrul critic al rațiunii și al experienței de la catedră. Astfel, legiuitorii și inițiatorii legii s-au trezit cu o lege inaplicabilă, din cauza lipsei lor de profesionalism, din necunoașterea sistemului și ca urmare a lipsei de implicare a dascălilor români. Prorogările privind implementarea cadrului legal propus prin legea învățământului preuniversitar sunt o dovadă în plus, o dovadă concretă a faptului că legea este inaplicabilă, că se încearcă, ca să facem  o parabolă, să introducem o girafă într-o încăpere cu o înălțime de un metru, și în acest sens soluțiile găsite sunt bazate pe improvizații, pe eludări ale legii.

Dascălul român contemporan, „omul nou” aflat în „depresie socială” la nivel de profesie, se amuză de pe margine copios de eșecul „României educate” și are certitudinea că „mai trece o zi” așa cum au trecut și 40 de ani de comunism. Cinismul situației este dat nu numai de lipsa de respect față de cadrul didactic român, dar și de costurile sociale suportate de societate, costurile financiare suportate de părinții elevilor care trebuie să suplinească din buzunarul propriu lipsa de performanță în educație, în sistemul de învățământ preuniversitar, de copilul însuși, beneficiar direct care suportă consecințele muncii celor ce îi sunt dascăli. Cei de sus și cei de jos așază manualul „România educată” pe catedră și acolo se așterne praful peste o altă broșură.

Și ce este de făcut pentru a se atinge performanța așteptată de societate și dorită de elevii României pentru o viață mai bună? FINANȚAREA ȘI PLATA LUCRĂTORULUI conform importanței sociale a muncii. Atât și nimic mai mult. Finanțarea sistemului prin asigurarea condițiilor de muncă a dascălilor la standardele la care tu vrei să aduci școala ca societate, probabil la standarde europene: resurse materiale – inclusiv digitale, resurse tehnice și tehnologice (programa actualizată, manuale utilizabile și realizate profesionist, prin raportarea la nivelul de dezvoltare mintală a copiilor de azi și la capacitatea lor de învățare, al cunoștințele actuale și competențele necesare absolvenților din ziua de mâine), politici educaționale construite și bazate pe cercetări științifice, argumentate metodologic, cu reprezentativitate statistică pentru populația de elevi din România (nicidecum opinii exprimate de cadre didactice universitare cu plagiate doctorate sau fără valoare științifică, promovați pe principii nonmeritocratice), plata transportului pentru elevi și profesori, spații locative adecvate (școli construite care să ofere ergonomie specifică actului educațional cu privire la mediul ambiental: temperatură, umiditate, luminozitate, etc), amenajarea spațiilor de învățare cu mobilier adecvat, ergonomic, cu grupe de elevi omogene la clasă… și câte și mai câte dar mai ales PLATA LUCRĂTORULUI, a profesorului român în funcție de importanța socială a munci sale.

Numai printr-o salarizare atractivă poți atrage oameni de calitate, capabili de performanță, numai printr-o salarizare motivantă poți motiva dascălii nu numai printr-o salarizare corectă poți cere corectitudine dascălilor din România. Restul sunt povești de adormit copiii: cazier că nu este dascălul infractor, declarație că nu face meditații cu proprii elevi, certificat de integritate că profesorul nu este violator… Cum poți cere așa ceva???