Cuget despre a preda și a educa

Înainte de a completa câteva rânduri cu o dezbatere referitoare la tema de mai sus, voi așterne un citat al lui Jean Jacques Rousseau, care la o lectură atentă ne face pe mulți dintre noi să descoperim sensuri ale meseriei noastre. „Scopul programului meu nu este de a-l învăța pe copil multe lucruri, ci de a nu lăsa sa-i pătrundă în creier decât idei juste și clare. Chiar dacă nu o să știe nimic puțin îmi pasă; totul este să nu se înșele; nu îl învăț unele adevăruri decât pentru a-l feri de greșelile pe care le-ar putea învăța în locul lor.”

La o lectură printre rânduri ale acestor cuvinte, zic eu, pline de înțelepciune, realizăm ca adevărul transmis elevilor sub forma conținuturilor stabilite în stufoasele programe, nu este totul. Adevărul transmis presupune mult mai mult decât transferul unor teorii și practici de specialitate. Există diferite etape de formare a bagajului intelectual, astfel încât copilul să fie implicat în propria lui dezvoltare și să transmită la rândul său ceea ce a acumulat generațiilor următoare.

De-a lungul numeroaselor dezbateri referitoare la misiunea școlii s-a evocat deseori faimoasa alternativă: a preda sau a educa? Dacă răspunsul generat ar fi „ambele”, întrebarea ar constitui laitmotivul contextului educațional, putând fi declinat sub următoarele forme:

  • învățare-predare sau socializare?
  • transmiterea de cunoștințe sau formarea și dezvoltarea competențelor?
  • instruire sau formare a unui cetățean?

Dar să reflectăm puțin și asupra etimologiei termenilor.  Cuvântul „educație” înseamnă a conduce, a ghida, a dezvolta personal. „A preda” presupune transmiterea de cunoștințe, de priceperi și deprinderi. Prin urmare a educa  este un termen mult mai general, cu o sferă mai amplă de înțelesuri. Putem spune că „a preda” este un proces educativ, însă „a educa” este un proces didactic?

Auzim adesea vorbindu-se despre această dilemă. Există cazuri de reproșuri cum că activitatea didactică este prea centrată pe socializare, că uităm de cerințele cognitive, de importanța transmiterii de cunoștințe. Ar fi interesant de dezbătut întrebarea următoare: cum ar putea cele două mari obiective, a preda și a educa, să se bazeze pe ideea că predarea trebuie să fie efectuată în scop educativ și formativ și că, în același timp, socializarea contribuie la eficientizarea învățării?

Să nu lăsăm la vestiar realitățile sociale. Educația nu se limitează la instruire, ea făcând apel la capacitatea psihică, intelectuală, morală. Cu alte cuvinte, profesorii care educă își învață elevii cum să înfrunte viața personală, cum să-si gestioneze alegerile, cum să-și traseze drumul vieții astfel încât să devină oameni responsabili. Nu trebuie să uităm de exigențele intelectuale, cu alte cuvinte de atingerea unor obiective ample ca de exemplu activitățile literare care formează și dezvoltă la elevi competențe în efectuarea unui demers științific riguros, îi învață să cerceteze, să selecteze informații, să-și justifice acțiunile, să-și dezvolte capacitatea de analiză, etc. Acest lucru nu se realizează pur și simplu, doar prin transmiterea de cunoștințe prevăzute în programă, ci aducând exemple din viață, argumente reale, sprijinindu-ne pe resursele pedagogiei moderne, în special pedagogia diferențiată care permite parcurgerea unor itinerarii diferite pentru a atinge un scop comun.

Așadar putem vorbi de două misiuni ale dascălului: transmiterea cunoștințelor și integrarea valorilor culturale, umane. Așadar a educa și a preda se pot confunda? Cu siguranță nu. A preda este ceea ce transmitem din punct de vedere școlar, educația relevând totuși ceva parental, mai profund, care accesează părți ascunse în elevi și nu numai, spre a le deschide mintea și sufletul astfel încât să se dezvolte armonios, spiritual, intelectual și să pornească în pas hotărât și cu fruntea sus pe drumul vieții. Educația înseamnă libertate, aceea de a accesa posibilitățile uluitoare din noi, ea formează, modelează copilul, astfel încât să fie capabil să înțeleagă și să-și folosească libertatea în mod pozitiv.

Contrar unor păreri, a fi liber nu presupune a fi emancipat din punct de vedere politic, religios, familial, social. A fi liber înseamnă să îți asumi ceea ce ai moștenit de la familie, de la patrie, să înveți „lecțiile” corespunzătoare și să-ți creezi propriile convingeri. Aici intervine misiunea școlii. Ea nu trebuie să despartă copilul de aceste învățături, nici nu este posibil, ci să îl învețe să le înțeleagă, încât să poată trăi liber, conștient și să fie respectuos. Rolul școlii este, așadar, acela de a „preda” probitatea intelectuală și împreună cu ea, respectul față de semeni.

S-ar părea că modernitatea ar fi provocat o amnezie generală și că negarea transmiterii de cunoștințe și valori este în floare, făcând din copiii acestor vremuri un fel de călători fără bagaje. Dascălul, în paralel cu programa, conținuturile transmise, reproduce experiențe proprii, modele, valori pe care le transmite elevilor săi. Predarea nu poate fi separată de educație. Cele două se armonizează de-a lungul experienței școlare. Predarea ar fi în zadar dacă realitățile sociale nu ne preocupă și lăsăm aceste realități la ușa clasei, pentru a construi elevul epistemic. Și ne lovim apoi de problema socializării în școală, de formarea elevului de la o vârstă fragedă, demers pe care îl numim „educație”. Cum s-ar putea evita, în special în aria curriculară „limbă și comunicare”, activități referitoare la familie, sănătate, turism, gastronomie, diferite situații sociale? Cum să nu pui problema condițiilor unui loc de muncă, a culturii, chiar și aducerea în discuție a laturilor neplăcute ale societății?

Nu putem vorbi însă de profesori ca fiind un ansamblu omogen. Diversitatea din multe puncte de vedere (experiențele personale, metodele folosite în actul didactic, gradul de pregătire, tipul de așezământ școlar) determină la rândul ei varietate în actul educativ. În contextul acestei varietăți, identitatea profesorului care educă se confundă cu poziția de pedagog și educator. Ei își diversifică metodele în mod constant, se adaptează codurilor culturale, iar în zonele mai sensibile socializează mai mult decât predă în scopul de a-l ajuta pe elev să atingă o reușită dificil de evaluat.

Cât despre elevi, odată ce au constatat că au depășit un obstacol, că au dus la bun sfârșit o sarcină de lucru, că au învățat ceva și au putut aplica în viața de zi cu zi, pot spune că abia atunci simt acea plăcere a învățării, plăcere pe care poate că nu au conștientizat-o de-a lungul demersurilor lor. până atunci ei percepuseră actul învățării ca fiind obositor, inutil chiar și poate că deseori avuseseră tentația să renunțe, să nu se mai implice în propria lor învățare. Elevul are tendința să caute să evite învățarea după un model. Misiunea aceasta de a-l determina și motiva pe elev să fie implicat, autonom îi revine profesorului. Motivația este decisivă în actul învățării. Însă cum procedăm pentru ca aceasta să fie durabilă? Cu siguranță se impune în mod constant crearea unor condiții favorabile motivației. Aș merge pe un amestec subtil de valori promovate și modalități de stimulare, dar în același timp nu trebuie uitate anumite măsuri de siguranță. Elevii nu trebuie lăsați să creadă că învățarea se va realiza fără obstacole.

Uneori, dascălii se simt singuri și neputincioși în fața problemelor cu care se confruntă și se refugiază în spatele lungilor texte și programe. Divergențe între propriile lor concepții despre educație și cele ale copiilor și părinților, ostilitatea socială îi descurajează uneori. Se poate spune că statutul de profesor reprezintă o negociere între statutul pe care meseria o atribuie și viața de zi cu zi, situațiile cu care se confruntă. Așadar un dascăl face față unor situații imprevizibile despre care nimeni nu i-a vorbit sau pentru care nimeni nu l-a pregătit în școală.

În tot acest context, unii profesori educă, alții predau, în funcție de convingerile personale.

 

Accesări: 92

Articole asemănătoare