Mulţi cercetători au consacrat în scrierile lor faptul că jocul este esenţial în dezvoltarea personalităţii copilului şi totodată literatura de specialitate susţine că jocul este primordial în dezvoltarea capacităţilor şi competenţelor de bază ale şcolarilor. Jocul are un rol important în viaţa copilului deoarece satisface în mare măsură dorinţa de manifestare, de afirmare şi de acţiune a acestuia. Jocurile didactice fac parte din categoria cea mai amplă a jocurilor cu reguli. Jocurile didactice sunt întotdeauna concepute de către cadrul didactic şi sunt adaptate nivelului de vârstă ale copiilor. Acestea sunt create prin îmbinarea elementelor instructiv-educative cu cele distractive având asupra copilului diverse efecte, precum: stimulează şi intensifică participarea acestora la activitate, copilul aplică cunoştinţele dobândite la activitatea propusă, îşi exersează priceperile şi deprinderile în cadrul unei activităţi plăcute (Glava, A., Glava, C., 2002; Antohe, G., Huţupaş, I., 2002).

Prin joc, copilul are prilejul de a-şi îmbogăţi experienţa cognitivă, atitudinile şi de a-şi contura personalitatea, comportamentul şi caracterul, după cum afirma şi Andreescu Florica (1980, p. 54) „Jocurile copiilor sunt o adevărată oglindă a societăţii contribuind la dezvoltarea psihică, morală şi intelectului copiilor, la formarea bazelor personalităţii, la formarea trăsăturilor de caracter”.

Jocul oferă deschiderea unei sfere variate ale relaţiilor interumane, permiţând familiarizarea copilului cu ceilalţi. Putem afirma însă că prin joc copilul aspiră la conduita de adult, jocul având astfel rol de socializare şi umanizare. Această idee a fost concretizată şi în cartea lui Elkonin (1980, p. 101) în care W. Stern menţionează faptul că”în jocul său copilul introduce activitatea adulţilor alături de obiectele ce ţin de ea’’.

Consider totodată că jocul este un instrument primordial care permite pregătirea copilului pentru viaţă şi perfecţionarea acestuia de a-şi valorifica cunoştinţele în rezolvarea unor viitoare sarcini. La vârsta şcolară mică, jocul didactic are ca scop manifestarea şi afirmarea întregii personalităţi a elevului şi totodată satisfacerea nevoilor acestuia.

Tematica si problematica jocului în general a fost dezbătută de mulţi specialişti, precum: Piaget (apud Antohe, G., Huţupaş, I., 2002, pp. 25), Ursula Şchiopu (1970), Cerghit (2001, p 222), care au pus în lumină variate funcţii şi caracteristici ale acestuia. Jocul are o deosebită valoare formativă şi informativă deoarece copilul are prilejul de a se înarma cu o gamă variată de cunoştinţe şi informaţii şi de a-şi exersa şi perfecţiona deprinderile şi priceperile formate.

Sunt de părere că jocul oferă elevilor posibilitatea de a se exprima în mod direct, fără reţineri şi totodată este un mod de adaptare a elevului la situaţiile de viaţă din mediul în care se află.

Jocul este o activitate conştientă cu un puternic caracter universal şi complex deoarece este întâlnit cu precădere în viaţa omului şi la toate vârstele ce are ca scop dezvoltarea în esenţă a personalităţii umane.

Consider că jocul oferă copilului posibilitatea de a anticipa şi de a exersa în mod fictiv lumea înconjurătoare şi totodată are ca scop satisfacerea dorinţelor copilului, determinându-l să se afirme în mod voluntar şi conştient. Gross afirmă că jocul este un”exerciţiu pregătitor” pentru viaţa de adult, adică prin joc copilul se antrenează şi se pregăteşte pentru evenimentele pe care viaţa i le va oferi.

Jean Chateau (1967, p. 19) este de părere că ”un copil care nu vrea să se joace este un copil a cărui personalitate nu se afirmă, care se mulţumeşte să fie mic şi slab, o fiinţă fără mândrie, o fiinţă fără viitor”.

De altfel, jocul are şi un caracter compensator, de a creea soluţii diferite pentru rezolvarea conflictelor, asigurând astfel dimensiunea ludică prin eliberarea stresului, a oboselii sau a plictiselii. Aşadar pot spune că jocul are un puternic impact de purificare, de curăţare asigurând un surplus de energie.

Deoarece omul nu poate trăi fără a socializa, jocul devine un agent important de socializare, oferindu-i elevului posibilitatea de a iniţia discuţii, de a-şi dezvolta capacitatea de comunicare cu ceilalţi. Prin cooperare elevii îşi pot modela comportamentul în raport cu ceilalţi, se pot completa şi corecta în diverse situaţii.

Jocurile colective au o influenţă puternică şi oferă totodată spirit de disciplină în realizarea sarcinilor. Prin astfel de jocuri elevii învaţă să acţioneze  în conformitate cu dorinţele şi cerinţele celor din jur ca mai apoi ceilalţi să ţină cont de dorinţele lor (Creţu, E., Ilescu, C., Nichita, S., Popescu, S., 1981, p. 22).

În practica pedagogică observaţională am constatat că prin joc elevul are şansa de a-şi evidenţia prin comportament trăsăturile de personalitate şi în acelaşi timp are potenţialitatea de a aplica şi de a exersa normele de conduită moral-civică si de judecată.

Se poate afirma faptul că jocul deţine şi un important rol terapeutic ce se poate manifesta prin ludoterapie în cazul copiilor care nu dispun de curajul şi iniţiativa necesară de a se implica în rezolvarea sarcinilor. Prin joc copilul are şansa de a se degaja de timiditate fapt ce îl determină să pătrundă în joc cu tot dinamismul său. Astfel că ”jocul apare ca un mijloc terapeutic natural îndreptat asupra nevrozelor posibile care domină copilăria” (Elkonin, 1980, p. 109)

Din punctul meu de vedere, jocul didactic oferă elevilor prilejul de a se concentra mai mult în rezolvarea cerinţelor, permiţându-le simultan să devină perseverenţi, să îşi dezvolte creativitatea şi le impune respectarea regulilor atât cele din cadrul jocurilor, cât şi pe cele din societatea în care trăim (Antohe, G., Huţupaş, I., 2002, pp. 19-25).

La nivelul învăţământului primar, jocurile didactice au un rol principal, realizându-se astfel trecerea de la jocul ca tip de activitate predominantă la vârsta preşcolară la procesul de învăţare specifică şcolii.

Jocurile didactice fac parte din categoria metodelor active şi pune într-un efort comun întreaga personalitate a şcolarului. Noile cunoştinţe şi informaţii pot fi verificate şi consolidate prin intermediul acestui tip de joc. Cerghit (2006, p. 262) menţionează faptul că ”jocul fortifică energiile intelectuale şi fizice ale şcolarilor, furnizează o motivaţie secundară dar stimulatorie, o prezenţă indispensabilă în ritmul muncii şcolare”.

Jocul didactic este formulat având în vedere particularităţile de vârstă a şcolarilor, are un conţinut diferenţiat şi are ca punct de plecare noţiunile dobândite anterior. Prin intermediul jocurilor didactice, copiii pot învăţa cun să utilizeze informaţiile, îşi pot dezvolta spiritul de observaţie, spiritul critic, dar şi autocritic. Elevii sunt îndrumaţi spre a se orienta către noi soluţii pentru rezolvarea unei anumite probleme.

Jocul didactic este un mijloc care face procesul de asimilare facil, consolidează şi fixează cunoştinţele şi influenţează dezvoltarea personalităţii copilului. De altfel, jocul didactic stimulează şi dezvoltă motivaţia elevului, stârnindu-i curiozitatea şi determinându-l să ia parte la activităţi fiind interesat de sarcinile şi condiţiile pe care le are de îndeplinit.

Consider că jocul didactic constituie o metodă didactică eficientă care face apel atât la cunoştinţele elevilor, cât şi la coeziunea grupului, având în vedere comunicarea între elevi, ordinea şi disciplina.

Jocul didactic antrenează în activitate atât elevii cu rezultate bune şi foarte bune la învăţătură, cât şi pe cei cu rezultate slabe, acţionând în mod favorabil pentru aceştia. Prin joc, elevii capătă încredere în propriile forţe şi capacităţi, siguranţă în afirmarea unor răspunsuri pozitive şi dobândesc anumite performanţe, obţinându-se apoi satisfacţii majore de reuşită.

Jocul contribuie la dezvoltarea spriritului de cooperare cu ceilalţi, a comportamentului, a curajului, perseverenţei, promptitudinii, creativităţii, imaginaţiei, gândirii logice, atenţiei, judecăţii, spiritului de observaţie, de asemenea cultivă obişnuinţa cu munca intelectuală şi cea independentă.

Jocul permite copilului să îşi manifeste integral personalitatea, voinţa, inteligenţa şi gândirea. Putem spune că jocul devine un mod uşor de a învăţa cu plăcere determinând şcolarul să participe activ chiar şi cu riscul de a eşua în realizarea unei sarcini şi de a accepta ideea de eşec, ca mai apoi să savureze satisfacţia reuşitei.

În concepţia lui Chateau (1980 apud Antohe, G., Huţupaş, I., 2002, p. 24) jocul prezintă următoarele particularităţi:

• jocul este un exerciţiu, o pregătire pentru muncă;
• pentru copil reprezintă o activitate serioasă care necesită efort;
• jocul evoluează de la jocurile fără reguli la cele cu reguli, regula având un rol reglator în organizarea şi desfaşurarea jocului asigurând ordinea şi disciplina;
• jocul se manifestă ca acţiune în grup vizându-se astfel importanţa organizării grupului.

Jocul didactic poate fi utilizat la toate disciplinele de învăţământ şi în orice moment al lecţiei. Ca metodă de învăţare contribuie mult în educarea elevilor, sporind interesul acestora, antrenându-i activ la lecţii. De aici reiese caracterul formativ şi educativ al jocului. Este necesar ca acesta să fie integrat în activitatea de învăţare deoarece aceasta devine mai eficientă, imprimându-le elevilor buna dispoziţie ceea ce conduce la realizarea şi înţelegerea lecţiei.

Jocul este o formă de manifestare plăcută şi atractivă care înlătură oboseala şi dezvoltă capacităţile creatoare ale elevilor. Acesta permite familiarizarea elevilor cu mediul înconjurător, creşterea performanţelor acestora şi dezvoltă relaţiile interpersonale.

Luând în considerare funcţiile jocului, unii teoreticieni, precum Catherine Garvey (1977 apud Birch, A., 2000, pp. 77-78) enunţă o serie de caracteristici asupra jocului, şi anume:

• Jocul este plăcut şi este asociat cu efecte pozitive;
• Este o activitate executată cu drag, iar motivaţiile copilului sunt subiective;
• Este spontan şi voluntar;
• Implică în mod activ participantul.

Orice exerciţiu poate deveni joc didactic dacă are un scop şi o sarcină didactică, dacă are un conţinut accesibil elevilor şi dacă însumează o serie de reguli aduse la cunoştinţa acestora. Prin joc elevii sunt puşi în situaţia de a conştientiza anumite lucruri, de a se exprima corect, de a-şi însuşi anumite expresii şi construcţii şi de a-şi corecta pronunţia.

Bibliografie
1. Antohe, G., Huţupaş, I., Psihopedagogia jocului, Editura Nitnelav, 2002;
2. Glava, Adina, Glava, Cătălin, Introducere în pedagogie preşcolară, Editura Dacia Educational, Cluj-Napoca, 2002;
3. Andreescu, Florica, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
4. Elkonin, D. B., Psihologia jocului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
5. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;
6. Şchiopu, U., Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970;
7. Chateau, J., Copilul şi jocul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
8. Creţu, E., Iliescu, C., Nichita, S., Popescu, S., Îndrumător metodic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
9. Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;