În noul context al existenței umanității, globalizarea este un fenomen contemporan care s-a conturat atât pe plan socio-economic, cât și geo-politic și educațional. Dinamica mediului economic, schimbările de pe piața muncii și avansul tehnologic implică schimbări în profilul uman cerut de noua societate a învățării. Modernizarea învățământului și depășirea crizei din educație presupun depășirea modelului tradițional și abordarea modelului centrat pe elev. Învățământul în care accentul se pune pe informare și nu pe formare și în care se creează mereu ierarhii trebuie înlocuit cu unul în care se asigură formarea de competențe și de oameni capabili să învețe pe tot parcursul vieții. În ultimele decenii, cercetarea psiho-pedagogică a sugerat tot mai multe căi și strategii de ameliorare a procesului instructiv-educativ, cu intenția de a veni în sprijinul practicienilor. Didactica zilelor noastre este așadar una a metodelor activ-participative, în care elevul este subiectul principal al cunoașterii. Procesul didactic și-a mutat centrul de interes de la ce facem? înspre cum facem?, vizând formarea unui om capabil să se adapteze schimbărilor viitorului printr-o formare continuă.

În întreaga lume problemele educaționale sunt numeroase și impun schimbarea punctelor de vedere privind curriculumul, precum și definirea unei noi filosofii a educației. În contextul societății românești moderne, se urmărește în permanență compatibilizarea procesului de învățământ cu reperele europene. Astfel, idealul declarat al școlii românești este acela de a contribui la dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, la dezvoltarea personalității autonome și la asumarea unui sistem de valori necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii. Printre schimbările modernizatoare ale ultimelor două decenii din învățământul românesc amintim introducerea proiectării curriculare bazate pe competențe, asumarea rolului de a forma valori și atitudini prin predarea unei discipline școlare, precum și centrarea demersului didactic pe elev, prin utilizarea largă a metodelor activ-participative și a formelor alternative, complementare, de evaluare.

Și în ce privește disciplina istorie, în ultimii ani, tot mai mult, didacticienii, dar și practicienii, au afirmat că scopul istoriei în școală nu este, sub nicio formă, o însușire de informații, date, fapte, evenimente, așa cum era în didactica tradițională, ci în primul rând ar trebui să vizeze formarea capacităților individuale ale elevilor, de a înțelege și a aborda cu gândirea proprie trecutul umanității la nivel local, național, general și universal, de a efectua comparații, de a analiza și elabora păreri proprii.

Se consideră că în noua etapă de dezvoltare a școlii românești, lecția de istorie trebuie să fie restructurată fundamental și mai ales adaptată noilor cerințe ale actului educațional. Un rol important ar trebui astfel să îl joace metodele moderne, interactive, de predare, care presupun deplasarea centrului de greutate de la profesor către elev, care trebuie determinat să formuleze el însuși opinii argumentate, să își formeze deprinderi de muncă intelectuală, să înțeleagă logica evenimentelor istorice, să deprindă tehnicile privitoare la lucrul în echipă. În cadrul noului demers didactic la ora de istorie, misiunea profesorului vizează structurarea unei noi realități educaționale, în care își găsește locul o succesiune de activități de învățare care permit elevului să își valorifice cunoștințele și deprinderile dobândite anterior, să ajungă să înțeleagă fapte și evenimente istorice independent de profesor, să-și poată forma în mod independent sau în grup un punct de vedere asupra evoluției fenomenelor și evenimentelor, pe care să îl poată argumenta fie oral, fie scris, să-și formeze capacitatea de a lucra în grup, de a comunica, pe de o parte în interiorul grupului, pe de altă parte cu profesorul.

Profesorul de istorie din secolul XXI, devenit mijlocitor al dezbaterii dintre elevii săi, se confruntă cu o explozie informațională fără precedent, cu impactul dur al mijloacelor media asupra sistemului educațional, și are misiunea de a găsi, raportându-se în permanență la nivelul de înțelegere al elevilor săi, răspunsuri la problemele care apar chiar în cadrul orelor de istorie. Activitățile sugerate de programa școlară oferă posibilitatea unor abordări flexibile și deschise, elementele de conținut creează motivație și oferă satisfacție în învățare. Astfel, la orele de istorie se ridică și se răspunde la întrebări, se interpretează, se abordează diferențiat, se dezvoltă o viziune multiplă asupra evenimentelor, se abordează fără ezitare probleme sensibile și controversate le istoriei, se folosesc surse istorice de orice fel. Toate acestea contribuie la punerea bazelor pentru asigurarea educației pentru cetățenie democratică și la afirmarea nemijlocită a dimensiunii europene, universale, a predării istoriei.

Istoria și transdisciplinaritatea

Printre reperele europene privind educația de calitate, repere pe care învățământul românesc și le asumă și le promovează, se numără: învățarea bazată pe strategii activ-participative, focalizarea activităților pe situații de învățare, selectarea și organizarea competențelor vizate și a conținuturilor într-un mod flexibil, cu accent pe adaptarea la aptitudinile elevului, dar și la realitatea cotidiană, predarea integrată a disciplinelor școlare, integrarea școlii în comunitatea locală, dar și realizarea unei abordări multidisciplinare, interdisciplinare și transdisciplinare a conținuturilor, prin demersuri didactice de armonizare, corelare și fuziune a lor.

Ridicată la rang de nouă viziune asupra lumii de către teoreticienii ei, se consideră că transdisciplinaritatea, înțeleasă uneori și ca fuziune a disciplinelor, poate să soluționeze multe dintre problemele lumii contemporane. Vom încerca, în cuprinsul acestei lucrări, să ilustrăm modul în care prin intermediul unui demers transdisciplinar, la disciplina istorie, pot fi rezolvate o serie de probleme ridicate de necesitatea adaptării orelor de istorie la idealul actual al învățământului românesc și european, în concordanță cu nevoile, așteptările și dezideratele tuturor actorilor implicați în procesul de predare-învățare-evaluare.

Așa cum am amintit deja, transdisciplinaritatea presupune abordarea integrată a curriculum-ului, abordare prin care centrarea nu se face pe discipline, ci pe demersuri intelectuale care transcend disciplinele, furnizând situații de învățare. Transdisciplinaritatea se axează pe probleme cotidiene, cu focalizare pe identificarea de soluții și pe rezolvarea de probleme din lumea reală, cu scopul dezvoltării competențelor pentru viață. În cadrul demersurilor transdisciplinare, interesele și procesele de cunoaștere ale elevilor sunt plasate în centrul experiențelor de învățare. Subiecții principali ai actului didactic, aceștia devin mai responsabili față de propria formare, participând direct la procesul instructiv-educativ, structurat în acest caz pe problemele lumii contemporane.

Printr-o abordare integrată a curriculum-ului în ciclul primar, elevul se deprinde de timpuriu cu strategia cercetării, își însușește metode de muncă similare celor științifice, învață să creeze o situație problemă, să emită ipoteze asupra cauzelor și relațiilor în curs de investigație, să facă prognosticuri asupra rezultatelor posibile, să examineze și să mediteze, să formuleze idei și să exprime puncte diferite de vedere.

În noua programă școlară pentru gimnaziu la disciplina istorie se specifică: „conținuturile propuse spre studiu solicită abordări transdisciplinare și se recomandă: elaborarea unor proiecte transdisciplinare cu privire la un eveniment/ proces/ personaj istoric folosind informații diverse”. Astfel, ca profesori de istorie, din clasa a V-a, avem posibilitatea de a continua în procesul de predare-învățare cu o abordare transdisciplinară, tehnică deprinsă de elevi pentru a-și însuși cunoștințe și a-și forma deprinderi încă din clasele primare. În clasele superioare ale gimnaziului se pot realiza deja proiecte transdisciplinare, conform sugestiilor programei școlare. Abordarea unui proiect transdisciplinar necesită o traiectorie care nu pornește de la discipline, ci de la teme, probleme, situații cotidiene sau competențe pe care dorim să le dezvoltăm la elevi, care nu aparțin unui obiect de studiu. Temele sau proiectele transdisciplinare trec de rigiditatea excesivă a disciplinelor și aduc învățarea, cu întregul ei proces, spre realitatea cotidiană. Dezvoltate după rigorile unui proiect, ele acoperă un spectru larg de situații din viața de zi cu zi. Oferă o modalitate logică și flexibilă de predare interdisciplinară, integrează conceptele mai multor obiecte de studiu, încurajează explorarea unor probleme cotidiene și rezolvarea lor prin activitate interactivă, creativă și constructivistă, implicând elevii în propria formare. Instruirea tematică transdisciplinară angajează elevii în explorare, le oferă oportunități de lectură și scriere și șansa de a face alegeri între ce învață și cum învață. Acest mod de instruire este în fapt asemănător caracterului integrat al vieții, al lumii în care trăim.

Și în programele școlare pentru liceu se specifică, încă din anul 2004, faptul că „integrarea cunoştinţelor propuse de toate celelalte discipline studiate şi a competenţelor vizate de acestea este una din trăsăturile de bază ale istoriei, demers prin excelenţă interdisciplinar şi trandisciplinar”. Astfel, pentru a forma la elevi capacitatea de a reflecta asupra lumii, de a formula și de a rezolva probleme pe baza relaționării cunoștințelor din diferite domenii, este necesar să recurgem, ca profesori de istorie, la o abordare interdisciplinară și transdisciplinară. Aceasta oferă elevilor imaginea aceluiași conținut, privit însă din perspectiva diferitelor discipline și a relaționării acestora. Elevul va fi pus în situația de a gândi, de a-și pune întrebări, de a face legături între aspectele studiate la fiecare disciplină în parte, iar astfel nu va mai percepe fenomenul în discuție izolat, ci cumulând ceea ce deja știe despre el din punctul de vedere al altor discipline, acestea completându-se și influențându-se reciproc.

O astfel de abordare transdisciplinară a unităților de conținut din programa școlară la disciplina istorie sau la alte discipline conexe istoriei din cadrul CDȘ (curriculum la decizia școlii) are valențe pozitive, atât din punctul de vedere al înțelegerii conținutului științific de către elevi, cât și prin valorile și atitudinile pe care reușește să le formeze acestora, printre care: dezvoltarea unei gândiri deschise, creative, și a unui spirit de obiectivitate și imparțialitate, dezvoltarea independenței în gândire și acțiune, manifestarea inițiativei și a disponibilității de a aborda sarcini variate, precum și manifestarea curiozității științifice și stimularea imaginației.

Instruirea transdisciplinară presupune în general o serie de interacțiuni, care se manifestă prin: preluarea de metode, de cunoștințe sau a unui limbaj specific unei anumite discipline, descrierea în paralel a aceluiași fenomen sau a unor aspecte diferite ale aceluiași fenomen, oferirea de cunoștințe necesare în alte discipline.

Programele opționalelor de istorie sau a celor integrate, care vizează și domeniul istoriei, fiind mult mai flexibile din punctul de vedere al unităților de conținut, pot fi structurate cu ușurință pe modelul predării interdisciplinare și transdisciplinare, astfel încât să permită abordarea unităților de conținut din perspectivă interdisciplinară și transdisciplinară, având printre avantaje: dezvoltarea la elevi a gândirii logice, realizarea de conexiuni între informațiile provenite din diferite domenii, deprinderi de lucru în grup și individual, dezvoltarea creativității, utilizarea informațiilor media și documentarea prin accesarea internetului.

Luând în considerare toate cele menționate anterior, putem afirma că atingerea idealului  educațional al școlii românești moderne nu se poate realiza decât prin aplicarea unor metode moderne, active și interactive de predare – învățare – evaluare. În plus, pentru crearea competențelor vizate prin studiul disciplinelor școlare în general, trasate la nivel european (competențe-cheie: comunicarea în limba maternă, comunicarea în limbi străine, competențe matematice și competențe de bază în științe și tehnologii, competență digitală, a învăța să înveți, spirit de inițiativă și antreprenoriat, competențe sociale și civice, sensibilizare și exprimare culturală), este nevoie de o abordare transdisciplinară.

Predarea disciplinei istorie nu face rabat de la toate acestea, profesorul modern fiind obligat să conceapă și să aplice scenarii de învățare în care să își găsească locul atât metodele moderne, cât și abordările de tip interdisciplinar și transdiciplinar. Indiferent de activitățile de învățare transdisciplinară pentru care va opta profesorul de istorie, acestea trebuie să aibă ca scop fundamental crearea unor competențe pentru întreaga viață, cunoașterea holistică a lumii și formarea unui cetățean responsabil, capabil să gestioneze propriile probleme și ale comunității în care trăiește, generând rezolvări și soluții inovatoare, în acord cu societatea digitalizată și cu lumea globalizată în care trăim.

Bibliografie

Alice Ionela Roaită, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie, Editura Paralela 45, Pitești, 2017, passim;

Mihai Manea, Istoria ca disciplină de învățământ, în Felicia Adăscăliței et al., Elemente de didactică a istoriei, Ediția a II-a, Editura Nomina, București, 2010-2013, p.10;

Sorina Paula Bolovan, Nicoleta Marțian, Sorin Marțian, A preda sau a învăța: dimensiunea interdisciplinară și metode active utilizate în învățarea istoriei și a religiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, passim;

Lucian Ciolan, Învățarea integrată: fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura Polirom, Iași, 2008, p.117;

Programa școlară pentru disciplina istorie, clasele a V-a – a VIII-a, Anexa 2 la ordinul ministrului educației naționale și cercetării științifice, nr. 3393/28.02.2017, MENCȘ, p. 16;

Marilena Bercea, Cu privire la competențe în predarea istorie, în Felicia Adăscăliței et al., Elemente de didactică a istoriei, Ediția a II-a, Editura Nomina, București, 2010-2013, p.24;

Programe școlare pentru clasa a IX-a, Ciclul inferior al liceului, Istorie, București, 2004, Programă aprobată prin Ordin al ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 3458/09.03.2004;