Lecții ale trecutului pentru reformarea școlii contemporane

Marele umanist olandez Erasmus afirma, încă din secolul al XVII-lea, faptul că viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul. În prezent, educaţia este apreciată ca fiind prioritate naţională și, în măsura în care învățământul are misiunea de a-i forma și de a-i învața pe copii şi pe adolescenți să știe, să facă, să conviețuiască împreună cu ceilalţi și să fie, consider că nici un guvern nu a tratat educația ca pe serviciul public cel mai important asigurat de stat.

Probleme cu care se confruntă școala contemporană

Constantin Lomaca (2015) subliniază că există elementele comune în politicile educaţionale ale ţărilor care au reuşit să creeze schimbări majore şi benefice pentru învăţământ și, valorificând experienţa reformelor din ţări precum Polonia, Coreea de Sud, Finlanda, Singapore, Canada, Estonia sau Australia, propune un decalog care ar ajuta România în decizia asupra propriului destin al învățământului și care, din perspectivă personală, sintetizează și principalele probleme ale școlii contemporane românești:
1. crearea unei viziuni de ţară pentru educaţie şi învăţământ pe termen lung;
2. stabilirea de standarde ridicate şi de aşteptări de la toţi elevii şi de la toate şcolile;
3. egalitatea de şanse pentru toţi copiii;
4. pregătirea viitorilor profesori în colaborare directă și verificabilă între universităţi şi şcoli, cu practică la şcoli, parte din cerinţele pentru acordarea diplomei.
5. alinierea curriculei pentru clasele 0-12 şi necesitatea coerenţei în implementarea ei la nivel de clasă, cu asigurarea spijinului material.
6. motivarea şi implicarea elevilor în întreg procesul şcolar (excursii, ore după şcoală, sport organizat, activităţi artistice, etc), capitol la care s-au făcut progrese foarte bune în ultimii ani.
7. clarificarea responsabilităţilor şi folosirea lor pentru dezvoltare şi iniţiative (cine scrie curricula, cine o verifică, de câte nivele de inspecţie este nevoie);
8. eficientizarea folosirii resurselor – descentralizarea devine ineficientă dacă nu este corelată cu flexibilitatea în alocarea fondurilor.
9. crearea unui portret de caracter al elevului. societăţii româneşti contemporane şi, mai ales viitoare, într-o lume globalizată.
10. conectarea la practicile educaţionale de succes în contextual globalizării (ex: promovarea analizelor lui John Hattie cu privire la învățarea vizibilă; crearea de “comunităţi de învăţare” după modelurile Marzano).

Apreciez că, la nivel formal, declarativ, pentru câteva din aceste puncte sunt propuse variante viabile de acțiune, dar totul se oprește, de cele mai multe ori, aici, la nivel de a fi declarate și scrise pe hârtie.

O altă provocare lansată în societatea contemporană este necesitatea regândirii şcolii, a educaţiei formale, alături de cea nonformală şi informală, în variatele lor forme de articulare. Ca subsistem al macrosistemului de educaţie, sistemul şcolar, prin oferta sa educativă, contribuie la structurarea traiectelor de (auto)formare şi (auto)dezvoltare a personalităţii individului, pregătindu-l pentru a fi un beneficiar pretenţios al educaţiei permanente.

Un alt aspect este dat de faptul că metodele de predare tradiționale ignoră, în mare parte, multidimensionalitatea experienței, a subiectului, a fenomenelor și a cunoașterii în sine. Doar o mică parte dintre elevi se află în poziția de a înțelege și de a folosi informațiile rigid transmise în condițiile unei limitări restrictive și ideologice ale acelor informații. În acest sistem doar cei care se conformează cel mai bine la standardele și valorile sistemului ideologic ocupă un loc înalt în ierarhia de evaluare academică. Motivația din spatele sistemului actual este de a organiza elevii în funcție de vârstă, de a-i împacheta ca pe niște bucăți de săpun pe categorii arbitrare și chiar de a le aplica un standard universal pentru a-i evalua. Copiii de azi sunt tratați ca mărfuri, mediile educaționale încep să semene cu niște fabrici de procesare, iar școlile sunt, în multe feluri, produsul direct al fordismului – fabrici în care copiii sunt tratați în mod obiectiv ca viitori producători-consumatori, comandați prin linia de producție a cunoașterii și „umpluți” în funcție de viitorul lor într-o societate care are nevoie atât de oameni competenți, cât și de rebuturi.

Paradigma educațională de astăzi este orientată spre conformitate și standardizare, iar cea mai mare provocare a școlilor contemporane este de a stârni foc sau de a angaja, entuziasma elevii în învățare.  Bazele educației sunt date de scopurile (economic, cultural, social și personal) pentru care se investește în sisteme de educația publică, cel mai important scop fiind cel personal – educația este despre oameni, și nu despre componentele unei mașinării; oamenii sunt diferiți, au talente diferite, abilități, pasiuni, interese, motivații. După cum și Dewey susținea, nu există un singur set de abilități general valabil pe tot parcursul naturii umane și astfel nu ar trebui să existe un singur curriculum la care toți ar trebui să se supună; în școli ar trebui să se învețe tot ceea ce trezește interesul oricui.

De asemenea, în lumina faptului că oamenii învață în moduri diferite, apare și situația testării standardizate, situație la care ar putea răspunde teoria multidimensională a cunoașterii și aprecierea gândirii divergente.

Lecții ale trecutului

Pornind de la exercițiul de gândire propus de către directorul britanic de teatru Peter Brook de a-ți răspunde la întrebarea “la ce poți renunța din teatru și încă poate fi numit teatru?”, Sir Ken Robinson, expert în domeniul educației și al creativității, particularizează întrebarea “la ce poți renunța din educație și încă poate fi numită educație?” (2013) și subliniază că educația este încă educație atât timp cât inima ei este relația profesor-elev.

De la John Dewey, rolul educaţiei este acela de a-l ajuta pe copil să-şi dezvolte capacităţile de readaptare continuă la situaţii noi problematice acţionând efectiv (“learning by doing”), context în care școala ar trebui să fie însăşi viaţa, în sensul că situaţiile problematice cu care se confruntă elevii în şcoală ar trebui să fie foarte asemănătoare cu cele care pot fi întâlnite în viaţă.

Maria Montessori descoperă copilul și pune accent pe copil ca ființă individuală, spirituală, creativă și pe educația întregului (sub aspect spiritual, mental, fizic, psihologic), suținând descentrarea de pe profesor și centrarea pe elev și focusul pe perioadele critice de dezvoltare, sensibile achiziției unor abilități (ferestre de oportunitate) valorificând principiul a învăța cum să înveți.
Edouard Claparède a pus în discuție problema motivaţiei învăţării si a formulat, printre primii, idea cultivării motivaţiei intrinseci (elevul să înveţe din dorinţa de a cunoaşte, pentru a-şi satisface curiozitatea) care să înlocuiască, treptat, motivaţia extrinsecă, dominantă în practica şcolară.

Ellen Key anunță o schimbare majoră de paradigmă de la centrarea pe profesor la centrarea pe elev și propune reorganizarea învățământului ca o „școală nouă” pe patru pietre unghiulare: a. specializare prevăzută acolo unde se întâlnesc aptitudini personale bine determinate; b. concentrarea în jurul anumitor materii, în anumite epoci; c. munca personală pe toata perioada școlară; d. contacte cu realitatea în timpul tuturor studiilor școlare. Atât timp cât educatorul organizează mediul pentru a permite manifestarea liberă a copilului și ocrotirea acestuia față de posibilele contacte dăunatoare, intervenția educatorului nu va mai fi o sursa de deformare a naturii acestuia.

Soluții pentru problemele cu care se confruntă școala contemporană

Centrarea educaţiei pe elev este ideea pe care și pedagogi români democraţi şi progresişti au avut-o în prim plan în ultimii 150 de ani (G.G. Antonescu, Iosif Gabrea, Onisifor Ghibu, Constantin Rădulescu-Motru).

La clasă, centrarea pe elev se poate realiza oferind elevilor control asupra învăţării prin asumarea responsabilităţi cu privire la: ceea ce învaţă (rezultatele învățării), modul cum învaţă şi de ce (metode și tehnici de învățare și motivația și utilitatea învățării), momentul când/ în care învaţă. Consider că această schimbare se poate produce atât timp cât profesorul sau învăţătorul se simt respectaţi și beneficiază de încredere, autonomie, resurse şi acces la ele și fundamentează această schimbare pe cunoştinţe profesionale solide, inclusiv pedagogice, dobândite prin cursurile universitare de specialitate.

Albert Bandura, în continuarea lui Dewey şi Lipmann, promovează gândirea independentă şi logică prin conceptul de auto-eficacitate, care indică modul şi modelul prin care o persoană conştientizează nu numai ceea ce poate face dar şi cum poate cunoaşte şi înţelege. Modul în care o persoană îşi percepe auto-eficacitatea poate prezice dacă individul începe o sarcină de lucru, cât timp și efort investește în ea, dacă renunță în caz de dificultăţi şi dacă o duce la bun sfârşit. Astfel, rezultatele unor cercetări pe elevi din Banat şi Moldova indică faptul că tradiționala convingere aplicată la clasă sau şcoală că inteligenţa este fixă, reduce rezistența și perseverența în efort şi, în consecinţă, elevii obțin rezultate slabe (Butnaru, Gherasim, 2013).

În acest caz, aș propune ca profesorul să antreneze auto-motivarea elevului, să insufle acestuia credința că poate crește, că poate deveni (nu doar să fie) prin puterea lui “încă” (“încă mai am de învățăt”, “încă mai am de încercat”) și să promoveze în rândul elevilor un set mental de creștere (growth mindset “nu merge planul A, încerc planul B…”) în locul setului mental fix (fixed mindset “nu merge să fac asta…”) (Dweck, 2006).

Valorificând viziunea postmodernistă, care are drept caracteritici: căutarea şi acceptarea de alternative, educaţionale, renunţarea la graniţa între ştiinţe, ambivalenţa, descentralizarea, toleranţa, interculturalitatea, globalismul, deconstrucţia, umanizarea tehnologiei, promovarea valorilor noi, divesificarea comunicării (Joiţa, 2002, p. 28), activitatea didactică ar putea beneficia, pe lângă cele menționate anterior, de:

  • stimularea învăţării prin cooperare şi folosirea metodelor interactive de grup, insistând pe construcţia progresivă a cunoştinţelor şi abilităţilor;
  • crearea şi susţinerea plăcerii de a învăţa;
  • inovarea strategiilor evaluative şi promovarea evaluării dialogate;
  • valorificarea segmentului opţional;
  • încurajarea viziunilor alternative şi a interpretărilor specifice culturii, respectând diversitatea personalităţilor şi culturilor;
  • negocierea rolurilor şi a regulilor jocului didactic;
  • evitarea etichetărilor şi a ierarhizărilor provenite din evaluări reciproce;
  • activarea imaginaţiei, a creativităţii şi a cercetării prin istorisiri, elaborarea de jurnale reflexive, cercetarea sentimentelor, elaborarea de portofolii, realizarea de proiecte;
  • accentul pe analiză şi ameliorare şi mai puţin pe sancţiune şi control, crescând responsabilitatea personală.

Din această perspectivă, profesorul este un căutător, un producător pasionat şi un distribuitor de cunoaştere localizată, un profesor-cercetător, un gânditor care reflectă la practica educativă, conştient fiind de responsabilitatea sa în a cultiva la elevii săi, practici investigative şi reflexive.

O altă propunere pentru a răspunde problemelor cu care se confruntă școala contemporană este trecerea de la o pedagogie separată de curriculum la o pedagogie axată pe conţinuturi şi pe competenţe integrate, care poate fi exprimată explicit şi pentru care să se poată stabili un program metodic de implementare şi evaluare. De asemenea, pornind de la schimbările din Polonia începute în 1999, ar fi binevenită trecerea de la o supra-specializare timpurie la o cultură generală mai largă până în clasa a X-a şi la un sistem liceal mai flexibil.

Un rol important îl au și universităţile, ca laboratoare pedagogice, ca centre de trezire și de dezvoltare spirituală în direcția implicării directe în scrierea programelor şcolare, participării active la dezbateri pe tema educației, stabilirii de parteneriate prin care viitoarele cadre didactice să aibă acces practică “în producţie”.

Bibliografie
Butnaru, S., Gherasim, L.R. (2013), Performanța școlara, Edutura Polirom, Iași;
Csorba, D. (2017), Istoria pedagogiei, curs Conversie profesională PIPP, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București;
Dweck, C.S. (2006), Mindset. The New Psychology of Succes, Balantine Books;
Gordon, E.W., Gordon, E.W., Aber, L., Berliner, D., Changing Paradigms for Education: From Filling Buckets to Lighting Fires To Cultivation of Intellective Competence, consultat la link-ul: www.gordoncommission.org/rsc/pdf/gordon_gordon_berliner_aber_changing_paradigms_education.pdf.  
Joița, E. (2002), Educația cognitivă. Fundamente. Metodologie, Editura Polirom, Iași.
Lomaca, C. (2015), O educaţie românească pentru generaţiile viitoare, consultat la link-ul: www.contributors.ro/idei-si-solutii/o-educatie-romaneasca-pentru-generatiile-viitoare/;
Robinson, K. (2013), How to change education, RSA, consultat la link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=BEsZOnyQzxQ

 

Accesări: 36

Articole asemănătoare