Este știut că de multe este mai greu decât s-ar părea să se realizeze și să se mențină în clasă o comunicare cu adevărat eficientă. Pentru aceasta este necesară educarea și sensibilizarea cadrelor didactice cu scopul de a fi capabile de realizarea optimă a acestui proces. Majoritatea elevilor vin cu propria educație din familie, propriile experiențe şi așteptări, iar profesorul trebuie să creeze sentimentul de unitate, de grup, și totodată să valorifice pe fiecare elev al său, reușind să-i evidențieze calitățile și potențialul. De aceea, felul activității de comunicare cu elevii face referire tot mai mult la competența didactică a educatorului, axată pe aptitudinea lui pedagogică. Prin urmare, stilul permite folosirea capacităţilor și calităţilor persoanei prin compensarea anumitor lipsuri și constă în integrarea optimă a tuturor procedeelor generale, dar şi specifice de acţiune. În stil sunt îmbinate atât caracteristicile de conţinut, cât şi cele formal, și amândouă influenţează comunicarea pedagogică. De asemenea, filtrul capabil de a impune anumite direcţii şi diferite finalități demersului educativ este personalitatea didactică.

Clasa de elevi nu poate fi considerată doar un grup de indivizi, ci fiecare membru al grupului îşi păstrează individualitatea, încercând să înțeleagă, în mod personal toate mesajele transmise de profesor. Prin urmare, rolul pe care îl are cadrul didactic nu este doar acela de a informa elevii, ci şi de a-i motiva şi de a-i încuraja permanent să participe la dialog.  Prin adresarea corespunzătoare a întrebărilor ce au menirea de a stimula activitatea intelectuală a elevilor, prin încurajarea continuă a întrebărilor din partea lor, prin spiritul de cooperare se realizează un real sprijin al oricărui dialog.

Rolul cadrului didactic, consider eu, cel mai important, este ca acesta să acţioneze asupra individului în funcție de cerinţele actuale impuse de societate, vizând astfel transformarea individului într-o personalitate autonomă, creativă și capabilă să se integreze oricând în societate.

Acest scop fundamental, se poate realiza, în primul rând, stabilind şi menţinând o comunicare pedagogică eficientă. Spre exemplu, Kessel distinge mai multe stiluri diferite în care cadrul didactic se raportează la clasa de elevi, în managementul comunicării didactice:
1. strategia de dominare, este realizată prin intermediul impunerii, prin punerea în plan principal a autorității profesorului;
2. negocierea, prin stabilirea limitelor cu privire la libertatea elevilor;
3. fraternizarea, concretizată printr-o alianţă a profesorului cu întreaga clasă;
4. strategia bazată pe rutină
5. terapia ocupaţională, sarcinile şcolare sunt considerate modalităţi eficiente de intervenţie și de prevenire a abaterilor disciplinare;
6. strategia de susţinere morală este cea care pune accentul pe funcţia educativă a discuţiei directe, prin care este asociată reuşita şcolară cu cea din planul social.

Orice educator, în modul său personal include atât valorile cât şi instrumentele teoretice prin care asigură o anumită asociere funcţională a tuturor variabilelor ce sunt implicate în derularea procesului instructiv-educativ şi, în același timp introduce modificările potrivite conform cu cerinţele contextului în care se desfășoară procesul.

Conform lui Ausubel, termenul de stil de predare are atât de multe sensuri, încât nu poate fi definit în mod precis. Cu toate acestea, în viziunea sa stilul, s-ar putea împărți în două categorii:
1) prin raportarea acelor deosebiri individuale la o anumită dimensiune considerată ca fiind etalon;
2) prin realizarea unui inventar al trăsăturilor intercorelate ce individualizează comportamentul profesorului.

Din punctul meu de vedere, stilul educaţional evidenţiază specificul fiecărui profesor, reprezintă amprenta personală a acestuia în realizarea atribuţiilor conform statutului său și cu toate că stilul mai multor educatori este alcătuit aproximativ din aceleaşi elemente, modul în care acestea sunt corelate și ponderea lor sunt foarte mult diferite de la unul la altul.  De aceea, în cadrul procesului instructiv-educativ, posedarea unei cunoașteri reale cu privire la limitele şi resursele, atât a celor individuale, cât şi a celor ce vizează instituţia şcolară, este esențială, întrucât personalizarea rolurilor și socializarea personalităţii se găsesc într-o relaţie continuă de interdependenţă. Ca atare, aceste tipologii desemnează cadre de referinţă pentru formarea unei opinii și pentru stabilirea eficienţei activităţii desfășurate de educator. Aderarea dascălului la una sau la alta dintre aceste tipologii este influențată de personalitatea, concepţia și experienţa educatorului, dar și de particularităţile psihice ale elevilor săi, cât şi de contextul social în care activitatea se va desfăşura.

În comunicarea didactică intervin factori multipli ce o pot determina sau doar influența într-o anumită măsură, factori ce pot fi repartizați în mai multe categorii, după cum urmează: trăsăturile definitorii ale profesorului, trăsăturile definitorii ale elevului sau ale clasei, trăsăturile definitorii ale canalului prin care se transmite informația și cele ale contextului în care se desfășoară procesul de comunicare.  Este evident că întâlnim mai multe tipologii de educatori, care prin stilul unic şi personalitatea lor individuală intervin, în mod diferit în comunicarea educaţională.

Se pot fi deosebi trei tipologii de educatori, conform lui Marchand, astfel:
1. educatorul tip A este un educator înţelegător, afectuos, prietenos, în opoziție cu cel egocentric, distant și mărginit;
2. educatorul tip B este un educator responsabil, sistematic, eficient, cu spirit metodic – în opoziție cu cel neglijent și șovăielnic;
3. educatorul tip C este un educator ce are imaginație, putere de stimulare, este entuziast și creativ în opoziție cu cel automatizat, inactiv și lipsit de vioiciune.

În ceea ce privește cadrul didactic, contează foarte mult stilul didactic al acestuia, strategiile de învățare pe care le folosește, formele de motivare folosite, competențele de exprimare clară, accesibilă, precisă și argumentată, modul în care se implică și tipurile de relații pedagogice.

Bibliografie
1. Chiş,V., „Strategii de predare şi învăţare”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992
2. Ezechil, L., „Comunicarea educațională în context școlar”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2002
3. Joiţa, E., „Management educaţional; profesorul – manager: roluri şi metodologie”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000