Scriu articolul acesta pe 10 iunie. Mai e o săptămână și se termină școala. Cei care sunt străini de sistemul preuniversitar de educație, sau care nu au de ce să se gândească la el, vor crede că profesorii, ca și elevii lor, se pregătesc pentru o lungă și lipsită de griji vacanță, ba chiar că sunt deja în vacanță, din moment ce mare lucru nu se mai predă, evaluările se vor fi făcut, grijile vor fi trecut.
Ei bine, aș vrea să vă spun că această ultimă săptămână de școală, ca ultimele 2-3 săptămâni dinaintea clopoțelului de final, de fapt, sunt săptămâni ale patimilor. Este momentul când se culeg roadele unui an școlar întreg, pentru elevi, pentru părinții lor și pentru profesori. Pentru profesoara de liceu care sunt, a fost un an școlar ca toți ceilalți, cu tensiuni, cu angoase, cu trăirea, din nou, a sentimentului inutilității cu, deseori în colțul minții, aceeași întrebare: oare ar trebui să fac altceva? Oare ar trebui să îmi caut alt serviciu? Oare tot efortul meu folosește cuiva și la ceva? Renunți să îți duci gândul până la capăt, ba chiar începi să te împăunezi un pic, atunci când te pomenești cu câte o scrisoare sau câte un mesaj lung și sensibil de la un fost sau actual elev care îți spune cât ai însemnat, cât însemni în viața lui și cât de recunoscător îți va fi mereu.

Ăsta este, deci, momentul când începi să urci din nou Golgota: parcă acum este mai ușor un pic, ai o povară mai mică în spinare și un entuziasm recăpătat.

Dar să revenim la săptămânile patimilor, adică la momentul adevărului. Este perioada din an când faci cunoștință cu unii dintre elevii tăi (nu s-au prezentat la ora ta, că era de la 7.30 și ei nu pot să se trezească atunci) și cu părinții lor. Dacă ești diriginte, te apuci să numeri absențe, să faci bilanțuri și, dacă e să respecți regulamentele, să aplici sancțiuni. Oroare!!

La materia pe care o predai, te apuci să numeri eventualii corigenți și să începi să îi rogi frumos să facă un minim de efort să se salveze. Le oferi alternative, le faci sugestii, vorbești cu ei între patru ochi și le mai spui o dată, a mia oară, cât de important este să fii serios la școală, pentru că la școală e ca în viața și că viața nu îți oferă doar cadouri. Că ar fi bine ca el, elevul, să profite de anii de formare și să se pregăteasca pentru ce va să fie etc. Reactia lor ? Cei mai mulți  se uită urât la tine, tot pentru a mia oară; te considera un ciudat și în mod obligatoriu cred că „ai ceva cu ei”. Nu contează că în loc de 70 de ore ei au venit la 20, sau că în loc de suport de curs și de caiet ei îți arată același smartphone. Dacă îndrăznești să le recomanzi lectura unei cărți, ca să scape de o corigență, înseamnă, neapărat, că „ai ceva “ cu ei, că îi persecuți, adică.

Și acum să va povestesc despre părinți: ți-ai arătat, în septembrie, la prima ședință cu ei, disponibilitatea și dorința de a-i vedea în orele de consultații hebdomadare, le-ai dat orarul tău și numărul tău de telefon personal (după cum știți, profesorii nu au telefon de serviciu). Ei nu au sunat niciodată, dar i-ai sunat tu. Le-ai spus că fiica sau fiul lor are un comportament îngrijorător, că bea alcool în toaleta liceului, că lipsește nemotivat, că fumează, că e ireverențios (oasa) (nu mai poți, în zilele noastre, să folosești adjectivul obraznic), că are reacții bizare, că pe tine te cam pune pe ganduri. Unii dintre ei îți mulțumesc și îți promit că vor lua măsuri, alții sunt mai degrabă iritați că i-ai deranjat. Nici unii, nici alții nu te mai caută vreodată și, cum e de așteptat, comportamentul progeniturii nu se îmbunătățește. Ba, adesea, dimpotrivă!

Și iată-ne acum în buza vacanței! Acești elevi și părinții lor trebuie să se confrunte cu realitatea pe care au ales sa o ignore tot anul : sute de absențe și o dată cu ele unele sancțiuni mai mult simbolice, e drept, dar sancțiuni. Le telefonezi încă o dată și le expui din nou, cu multe precauții, această stare de fapt, îi inviți iar la școală și… minune!! Unii apar!

Înaintea acestor întâlniri nu dormi nopți întregi, încercând să găsești formulele cele mai bune, tonul cel mai potrivit, întrebările care nu ofensează, observațiile cele mai neutre. Sunt, cum vă închipuiți, mai multe feluri de tutori și, desigur, tot felul de reacții: un tată mi-a spus, acum câțiva ani, că ar trebui să-mi spargă capul. Era în timpul unei ședințe cu părinții și eu eram nevoită să-i comunic o realitate pe care nu avea chef să o audă. Mi-a aruncat vorba asta tandră și a părăsit sala de clasă trântind ușa.

Cum stau lucrurile anul acesta, până acum? A venit, mai întâi, o bunică: am petrecut o oră cu ea, timp în care doamna a plâns tot timpul: nu înțelegea cum de nepoata ei seamănă doar cu tatăl, de la care a moștenit toate relele, și deloc nu s-a lipit de ea educația dreaptă a familiei materne. A urmat un cuplu de părinți care s-au certat între ei o oră și jumătate; și-au reproșat lucruri, și-au aruncat cuvinte grele, au reproșat școlii că este ineficientă pentru că nu ia măsuri suficient de dure pentru a o pune pe calea cea bună pe fiica lor care, oricum, de sub controlul lor, afirmau ei, scăpase de mult. A mai fost, în aceeași zi, o mamă: își crește singură fiica și nu îi este deloc simplu. Nici ea nu a bănuit, deși a fost în repetate rânduri înștiințată, că fata ei a luat-o pe căi atât de greșite. N-o mai recunoaște: a fost un copil bun; nu știe ce să zică în situația asta. Își cheamă copila, o ceartă. Fata începe să plângă: nici ea nu știe ce-a apucat-o și promite numai de bine pentru anul viitor.

Aceste trei prime întâlniri durează 3 ore și jumătate și te sleiesc de puteri. Iar te simți mic de tot, iar inutil, iar un gust amar. Iar nu știi dacă ai făcut bine sau suficient.

Și perioada patimilor e abia la început. Vor mai veni părinți și săptămâna viitoare. Vei mai auzi acuzații grele. Poate amenințări. Vei mai șterge lacrimi, te vei mai îndoi de 1000 de ori.

Să fii profesor este al naibii de complicat. Mie mi se pare că trebuie să urc un munte de fiecare dată când mă duc la școală. Uneori reușesc, alteori, cum spuneam, nu. Sau doar până la jumătate.

Citesc mereu în presa și de multe ori în Dilemaveche, pe care o prețuiesc enorm de la primele ei numere și pe care o recomand mereu și fără să obosesc elevilor mei, tot felul de mărturii, de experiențe pe care oameni de bună calitate și de bună credință, dar care nu sunt profesori sau care nu sunt tot timpul profesori le au, în urma întâlnirilor lor  cu liceenii.

Acești domni și doamne care nu sunt obligați să evalueze, care nu au de ce să se simtă vinovați dacă ratează o parte a întâlnirii lor cu adolescenții veniți, de altfel, la întâlnirea respectivă bine dispuși tocmai că astfel vor fi ratat o ora impusă din orarul lor, acești domni, deci, vor fi trăit, fără îndoială, o altfel de experiență. În orice caz un alt tip de interacțiune, dictată de un context cu totul diferit.

Am mai ascultat și sfaturile unor profesori universitari; discursurile celor care exprimă bucuria de a preda unor tineri și care nu înțeleg o anumită, cred ei, rigiditate a profesorilor din preuniversitar, pe care îi acuză, voalat, de lipsa anumitor abilități la catedră. Să admitem că este așa. Ar trebui, totuși, să fim înțelegem că este complet diferit să le vorbești unor tineri care au ales o anumită facultate și o anumită specializare care, și din acest motiv, dar și din multe altele, se simt mult mai puțin captivi decât liceenii.

Publicul adolescent și captiv în sala de clasa vrea, de cele mai multe ori, să fie în altă parte. Este dispus la foarte puțin efort, orice observație pe care te încumeți să o faci îl agresează și îl întărâtă, iar când vine vorba de vreun fel de evaluare nu înțelege niciodată, dar niciodată, de ce nu primește doar note de 10. La întrebarea pe care le-o adresez mereu elevilor mei, în speranța că răspunsul va fi măcar o dată diferit: preferați un 10 fără acoperire sau o notă corectă și care să reflecte eforturile și progresele voastre, răspunsul este invariabil prima parte a întrebării mele.

Ce am făcut eu în rândurile de mai sus este un exercițiu de sinceritate. Mi-ar plăcea mult de tot să îndrăznim să fim onești: copii, părinți și profesori. Niciuna din aceste ipostaze nu este simplă. Dar, nespunând aproape niciodată adevărul până la capăt, nu facem decât să complicăm lucrurile.

Neadmițându-ne slăbiciunile și neajunsurile și deci, nevorbind despre ele, nici unii dintre actorii dintr-o școală, nu vor reuși să aibă vieți un pic mai ușoare și reacții mai prietenoase și mai firești.

Să vorbim despre vulnerabilitățile noastre, să spunem cât de grea poate să fie meseria aceasta chiar și când ai ajuns la jumătatea drumului activității didactice, sau chiar la capătul lui, când te-ai străduit tot timpul, în fiecare zi, și fără pauză.

Sigur că banii pe care îi cerem în zilele astea de grevă pentru salariile noastre ar fi grozavi, sigur că avem mare nevoie de ei, poate chiar ne-ar face să ne simțim mai bine când ne uităm în oglindă (deși mă îndoiesc), dar nimic nu mi-ar putea aduce o bucurie și o speranță mai mari decât curajul sincerității.