Revista Profesorului
Dezvoltarea afectivă se referă la apariția capacității emoționale de a experimenta, recunoaște și exprima o serie de emoții și de a răspunde în mod adecvat la indicii emoționale la alții. Dezvoltarea afectivă este legată de dezvoltarea abilităților sociale și reflectă personalitatea și tendințele distinctive ale cuiva atunci când răspunde altora, când se angajează în interacțiuni sociale și se adaptează la lumea interpersonală.
În lucrarea sa „J.-P. Sartre. Psihologia emoției”, Leonard Gavriliu vorbește despre „fenomenul emoție”, un fenomen „derutant, atât de reglare, cât și de dereglare a comportamentului. Oricum, emoția este condiția primordială a vieții, ea potențează întreaga procesualitate somatopsihică, fiind axul acesteia”. Emoțiile ne determină comportamentele și deciziile, uneori mai mult decât raționamentul. Aceste trăiri necesită exprimare, fie prin cuvinte, gesturi sau atitudini ce reflectă acea stare.
La baza învățării stau o serie de motive eterogene: pentru viață, pentru o diplomă, pentru o bursă, pentru o poziție socială, pentru recunoștință, pentru un statut profesional, pentru prestigiu, etc. Distingem motivații pozitive și motivații negative ale învățării, după cum există motive interioare și motive exterioare sarcinii sau conținuturilor învățării. Motivația învățării reprezintă fundamentul energetic-dinamizator și direcțional al întregului proces al învățării. De fapt, motivația reprezintă „motorul” întregului nostru comportament, deci implicit și al învățării. Dacă învățarea se realizează din motive intrinseci pentru dezvoltarea proprie și profesională, pentru dezvoltarea intelectului și a creativității personale, pentru formarea ca om cult cu un înalt nivel de competență, atunci, randamentul de învățare este unul net superior, iar ceea ce am însușit va fi reținut pe perioade foarte mari de timp. Cunoștințele acumulate astfel, vor fi puternic impregnate în structurile cognitive.
Gândirea critică este o calitate minunată, specifică doar ființei umane, care ne diferențiază de orice altă specie, dar ne separă net și de inteligența artificială. Este acea capacitate care ne permite să interacționăm cu informația în mod activ, să știm cum să obținem, să interpretăm și să evaluăm informațiile și lumea înconjurătoare. Exersată constant, gândirea critică ne ajută să deținem cunoștințe valoroase și utile, să avem convingeri și credințe întemeiate pe acestea; să ne formăm opinii independente și să acceptăm ca ele să fie supuse evaluării; să construim argumente pentru a da consistență opiniilor; să manifestăm flexibilitate, toleranță, respect pentru ideile altora; să acceptăm sau să respingem o idee sau un concept numai pe bază de argumente. În plan social, gândirea critică ne ajută să participăm activ la elaborarea de soluții, să luăm decizii și, cel mai important, să colaborăm unii cu alții.
Principiile procesului de învățământ reprezintă teze care ghidează acțiunile concrete ale cadrului didactic, întreprinse pentru formarea la elevi a acelor competențe dezirabile, în conformitate cu idealul educațional al unei etape istorice. Nivelul lor de abstractizare este mare, astfel că, fără mijlocirea creativă a dascălului, valoarea lor formativă se pierde în noianul formulărilor pur teoretice. Totuși, evaluarea/ autoevaluarea activității sale se realizează prin raportarea la exigentele sugerate de principiile procesului de învățământ care au rolul de reglare a procesului instructiv-educativ. Căutarea cauzelor eventualelor disfuncții, începe prin verificarea măsurii în care activitatea respectivă s-a încadrat în limitele impuse de aceste formulări.
Fără îndoială, schimbările survenite în plan politic, economic, social, gnoseologic și chiar în dinamica preferințelor populației trebuie să se reflecte în oferta educațională instituționalizată, atât în trunchiul comun, cât și în curriculumul la decizia școlii, și nu doar în documentele curriculare, ci în tot procesul didactic prin care se concretizează acestea. Orice transformare socială și orice descoperire și invenție de natură să schimbe experiența umană în bine se cuvine să fie popularizată prin intermediul educației formale, atât ca mijloc de facilitare a evoluției individului uman spre identificarea celei mai bune variante a sa, cât și ca sursă de cunoaștere. Desigur, noutatea este chemată să înlocuiască acele aspecte perimate, desuete, ale vechiului conținut de învățare, probându-și utilitatea în contexte actuale ale domeniului sau registrului din care face parte.
Așadar, există o schimbare necesară, dezirabilă, ținând seama de evoluția idealului educațional în viziunea societății actuale, de adaptarea învățării la cerințele acestei societăți și având o utilitate indiscutabilă.
Textul argumentativ, ca orice tip de „text”, este o formă a simbolizării, adică a i-realizării și a transformării în cuvânt a tot ceea ce realul, cu bogăția lui infinită de stimuli, induce oglinzii fermecate, care este conștiința noastră. Nu există altă cale de comunicare (comuniune!) cu noi înșine și cu realitatea lumii (incluzându-l și pe „celălalt”) în afara limbajului (incluzând aici toate tipurile de limbaje), adică a simbolizării. În „jocul secund” al limbajului, realul irizează în fragmente de gând, în simboluri, emoții sau sentimente, în tresăririle miraculoase ale Vieții și ale Logosului, încatenat sau nu (o altă întrebare!), în cuantele informaționale ale viului și ale anorganicului. În această conjunctură, sinele se manifestă asemeni unei oglinzi tăcute, își mișcă apele în tresăriri fine și simte înțelegând.
„Și atenția minții ușor ar putea fi corectată prin educația corectă, dacă elevii ar fi investigați continuu de cei responsabili de locul unde își au ei gândul lor și unde își îndreaptă cugetele lor”. Sfântul Vasile cel Mare ilustrează, prin intermediul acestui citat, premisele unei educații corecte și prielnice pentru transformarea și modelarea personalității individului. La început este menționată „atenția minții” și faptul că aceasta poate deveni mai eficientă doar printr-o educație corectă. Atenția minții reprezintă capacitatea individului de a rămâne concentrat și orientat asupra fluxul informațional transmis, urmând ca acesta să treacă prin filtrul personal, printr-un proces de selectare, organizare și înțelegere. Cu alte cuvinte, atenția minții desemnează condiția unei desfășurări optime a activității didactice și a unei asimilări calitative de informații.
Faptul că această atenție a minții, care este greu de păstrat pe o perioadă îndelungată, trebuie să fie stimulată și menținută în vederea unei instruiri eficiente derivă din necesitatea de a suscita interesul și curiozitatea epistemică a elevului, de a-i forma și dirija atenția către conținuturile predate. Consider că acest aspect ar trebui să fie un atribut pe care să îl aibă în vedere cadrul didactic și să îl utilizeze cu prisosință în procesul de predare.
Voi prezenta cazul elevului meu, Florin, de etnie rromă. El a venit în colectivul de elevi pe care îl conduc în clasa a II-a, dintr-o școală din mediul rural. Tatăl său lucrează ca muncitor în construcții, iar mama este casnică. Mai are încă doi frați mai mici. Încă de la început, am remarcat la el dorința de a se integra și nevoia de a fi acceptat. Diferența academică dintre el și ceilalți copii era evidentă, deși el avea un nivel de inteligență comparabil cu al celorlalți elevi din clasă. Problema era lipsa de interes a părinților și anturajul „de oraș” în care a început să se învârtă.
Treptat, datorită presiunii părinților și, mai ales a mamei lui, care îi vorbea într-un mod distructiv, a început să se bâlbâie când trebuia să răspundă în fața clasei. Am început să caut în activitatea lui școlară mici reușite, pentru a le evidenția în fața clasei și a-i crește astfel, încrederea în sine și prestigiul în fața clasei. Copiii au început să îl accepte, deși erau cazuri în care manifesta violență verbală și, uneori, fizică. Emoțiile lui negative știu că stau la baza unor nevoi fundamentale nesatisfăcute.
„Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea, pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.” Prin intermediul acestui citat, Aristotel evidențiază importanța educației și impactul pe care cadrul didactic îl are asupra parcursului educativ al copilului. Chiar dacă în familie, care reprezintă primul mediu în care se constituie fundamentele educației și se pun bazele formării viitorului adult, școala și mai ales cadrul didactic definitivează și conturează personalitatea acestuia, în raport cu educația. Cu alte cuvinte, așa cum afirmă Aristotel, „cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare”, întrucât procesul și actul educațional, exercitat de aceștia, presupune un ansamblu de acțiuni și influențe desfășurate continuu, sistematic și unitar, antrenând o serie de resurse: temporale, motivaționale, emoționale, care mijlocesc educarea copilului și orientarea acestuia către un ideal. Alături de bagajul informațional, prin intermediul școlii, copilul dobândește instrumentele necesare adaptării în noi situații, competențe de comunicare, de socializare, consolidându-și capacitatea de relaționare.