Textul argumentativ, ca orice tip de „text”, este o formă a simbolizării, adică a i-realizării și a transformării în cuvânt a tot ceea ce realul, cu bogăția lui infinită de stimuli, induce oglinzii fermecate, care este conștiința noastră. Nu există altă cale de comunicare (comuniune!) cu noi înșine și cu realitatea lumii (incluzându-l și pe „celălalt”) în afara limbajului (incluzând aici toate tipurile de limbaje), adică a simbolizării. În „jocul secund” al limbajului, realul irizează în fragmente de gând, în simboluri, emoții sau sentimente, în tresăririle miraculoase ale Vieții și ale Logosului, încatenat sau nu (o altă întrebare!), în cuantele informaționale ale viului și ale anorganicului. În această conjunctură, sinele se manifestă asemeni unei oglinzi tăcute, își mișcă apele în tresăriri fine și simte înțelegând.
În jocul extrem de subtil al acestei mișcări se naște limbajul, instrument magic, ce este și nu este în același timp ceea ce pare a fi: fără a fi lumea, el este o lume care doar seamănă (rămâne de stabilit în ce formă) acesteia. Cu cât stimularea senzorială este mai bogată, cu atât formele simbolizării vor fi mai nuanțate și mai rafinate. Realist sau nominalist, filosoful încă tace în fața acestei enigme. Fluid și stimulat continuu de legăturile noastre senzoriale cu realul, spiritul uman produce gândire verticală, deductibilă, înaintând pas cu pas, încercând să nu piardă legătura cu tot ce anterior a înțeles și știe, dar pierzându-se și pe cărări șerpuitoare, ocolitoare, obscure aproape, tatonând imaginea lumii prin „gândirea laterală”, intuitivă și creativă. Unindu-se în structuri cu o logică specifică, aceste sememe logice (în viziunea lui J. Dispenza, acestea nu ar fi decât structuri neuronale mai stabile, exersate deja) sau intuitive (structuri neuronale care abia se construiesc) conduc mintea noastră spre producerea a ceea ce îndeobște numim texte: argumentative sau poetice, de exemplu, două extreme născute, totuși, din aceeași rădăcină a spiritului râvnind înțelegerea și comunicarea de sine.
Instrument al gândirii verticale, logice, silogistice uneori, rigide alteori, „textul” argumentativ, cu un corp grafic sau doar sonor, stă mărturie de-a lungul istoriei noastre, prin arta retoricii și a discursului politic, pentru funcția sa esențială de liant al vieții civice și culturale a societății omenești, dar și de indicator al empatiei, al toleranței și al raționalității unei societăți. Textul argumentativ aduce, fapt evident, argumente și exemple, construind un corpus coerent de idei care pot justifica și întemeia gesturi, atitudini, valori și credințe. El este, de asemenea, plasat în indestructibilă legătură cu valorile subiectivității, dar și ale gândirii obiective. Textul argumentativ nu este însă o simplă demonstrație (pentru că nimic subiectiv nu intră într-o asemenea abordare: o demonstrație, ori de câte ori ar fi reluată, ajunge la același rezultat matematic), ci presupune o sinteză personală și logică (și doar prin acest aspect, obiectivă), a unui fluid conceptual, senzorial, atitudinal, experiențial și valoric al unei conștiințe. Vârsta majoratului, la cei vechi, dar și pentru omul modernității noastre, este indicată de o anume capacitate (competență, am spune astăzi) a argumentării unei „credințe”, a unei convingeri personale. Valoarea unui text argumentativ nu constă, prin urmare, în adevărul obiectiv, natural, (F/ A) al afirmațiilor și al argumentelor, considerate în naturalitatea corespondentelor lor referențiale, ci în „logica” lui internă, conferită de coerența argumentării, în care factorul subiectiv are un aflux continuu și consistent.
Strălucirea unui duel al argumentelor (în cazul dezbaterii Karl Popper, de exemplu), în diferite situații de viață reală, mai ales în spațiul civic, politic sau cultural, este dată, prin urmare, de bogăția și inteligența emoțională, de experiența culturală, ca și de calitatea gândirii logice a interlocutorilor. Toate acestea vor fundamenta un eșafodaj al motivației. Aceasta nu poate fi formată prin discursul moralizator (atunci când reușește, acest discurs este manipulator și operează o reeducare, o anulare a voinței și a libertății individuale), ci doar prin exercițiul argumentării, în care sinele, structurând experiența sa de viață și culturală, socială (valoarea tradiției nu poate fi omisă) și personală, acceptă ca validă, ca singura posibilă, asumată și fundamentată pe argumentele unei logici interioare, o opinie (alege motivat ceva ce i se pare adevărat). Deloc întâmplător, orice argumentație începe simplu, prin evidențierea poziției sinelui plasat în actul conștientizării: Eu cred… O opinie este produsul unui proces de sedimentări emoționale, de experiențe senzoriale, de înțelegeri profunde sau fulgurante, toate desfășurându-se într-un ritm propriu, în profunzimea de aisberg ascuns a personalității noastre. Aglutinată lent, o opinie devine crez sau, mai mult, credință. În numele acesteia, de multe ori în istorie, s-au săvârșit crime, din orgoliul că există pe lume doar adevărul credinței mele. Societatea deschisă, modernă și democratică, occidental europeană, a construit și definit libertatea tocmai pe conceptul de alternativă, mai mult, pe dialogul între diferitele alterități. Din această perspectivă, discuțiile și dezbaterile care au în centru ideea relației, a dezacordului, a antitezei sau a continuității dintre „societatea tradițională” și „societatea deschisă” contemporană ar putea fi mai frecvente și mai prezente și în mediul școlar și în cel public.
Pe de altă parte, textul argumentativ are o certă funcție persuasivă, de formare a atitudinii civice, în sensul determinării unor comportamente sociale adecvate vieții colective, trasând limitele unui comportament etic și moral. Aceste aspecte ar putea fi resimțite ca elemente ale unei rigori coercitive, dacă nu ar fi resimțite mai curând ca o corecție obiectivă, detașată, logică, a unui flux pasional și inconștient, inerent actului existențial. Pe hotarul fragil, amenințător și amenințat totodată, dintre subiectivitatea interiorități spiritului și obiectivitatea lumii, argumentarea se (și ne!) salvează în logică, adică în limbaj. Tangentă cu mai nou ivita știință a NLP-ului, argumentarea poate fi considerată și un instrument al construirii unor motivații comune pentru acțiuni sociale, colective sau individuale, adică pentru a induce opțiuni, premise ale unei libertăți de acțiune viitoare.
Astfel, educația în sine nu este decât un demers argumentativ, logic și subiectiv, persuasiv și conștient, adică liber, de a cunoaște, înțelege și depăși limitele obiective ale unui real pe care însă nu îl putem stăpâni sau epuiza în actul cunoașterii logice.
În contextul vieții sociale din cadrul „societății deschise” (Karl Popper), orice cetățean este liber să aibă opțiuni personale, în măsura în care acestea pot fi argumentate, adică raționalizate. Participarea la o dezbatere presupune, prin urmare, mai multe aptitudini și competențe, adică o maturizare a conștiinței: de literație în primul rând (înțelegerea mesajelor de toate tipurile, de la cele simple, ale stilului colocvial, până la cele complexe, ale stilului științific, și la corpusul de idei care constituie credințele semenilor noștri); de empatie socială, de înțelegere a motivațiilor culturale ale acțiunilor semenilor noștri din alte spații culturale, adică a alterității (competența interculturală), de metacogniție (capacitatea de reflecție asupra a ceea ce învățăm sau gândim, ca formă superioară de conștientizare a sinelui și a existenței, într-un fel specific, a celuilalt), etc. Sunt acestea principalele competențe din noile paradigme educaționale și, totodată, principalele direcții de dezvoltare a personalității adolescentului care ar trăi într-o societate a (RE)CUNOAȘTERII de sine și a lumii în imaginea spiritului său.
În exercițiul democratic al societăților deschise, argumentarea este singurul instrument care poate garanta, atât libertatea individului, cât și valabilitatea morală a existenței normelor, adică a constrângerilor, în forma legilor. Actul argumentării, folosit de cetățeni la scara largă a relațiilor sociale, justifică, menține, asigură și protejează democrația, întrucât plasează în centrul vieții cetății libertatea de opinie, dar și caracterul obiectiv-logic al coerenței și al moralității acestor opinii. În fața cerului înstelat, în fața necunoscutului din tot ceea ce este alteritate, individul nu poate fi fericit, activ și creativ decât în spațiul liber al propriilor opțiuni întemeiate moral și logic. Adică prin cunoașterea și asumarea argumentelor care îi justifică alegerile. Exercițiul argumentativ practicat în școală nu reprezintă decât începutul exersării unei virtuți sociale și personale care este toleranța. Mai simplu: înțelepciunea. Pot deveni tolerant doar atunci când am capacitatea de a înțelege, în toată complexitatea lor, opiniile și argumentele semenilor, chiar și atunci când opiniile lor nu sunt aceleași cu ale mele, încercând să trăiesc fără crispare și încrâncenare. Frumusețea vieții și a lumii este dată de concertul diversităților, de libertatea înțeleasă, a mea și a altora. De aceea tehnica argumentării este și un instrument miraculos de educație, adică de a ne umaniza cu adevărat.
Bibliografie
Valeria și Jacques Salomé, „Simbolizarea și actele simbolice”, Ed. Herald, 2022
Edward de Bono, „Gândirea laterală”, Ed. Coresi, 2018
Joe Dispenza, „Antrenează-ți creierul”, Ed. Curtea Veche Publishing, 2017
W.V. Quine și J.S. Ullian, „Țesătura opiniilor”, Ed. Polirom, 2021
K.R. Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, Vol I-II, Ed. Humanitas, 2005