Dezvoltarea emoțională în perioada preșcolară

Dezvoltarea afectivă se referă la apariția capacității emoționale de a experimenta, recunoaște și exprima o serie de emoții și de a răspunde în mod adecvat la indicii emoționale la alții. Dezvoltarea afectivă este legată de dezvoltarea abilităților sociale și reflectă personalitatea și tendințele distinctive ale cuiva atunci când răspunde altora, când se angajează în interacțiuni sociale și se adaptează la lumea interpersonală.

Viața noastră emoțională ne susține energetic, ne potențează și condiționează acțiunea, regizând schimburile cu ambianța și permițând stăpânire ei (Zlate, 2000).

Se pune problema modului în care poate fi favorizată dezvoltarea unor forțe benefice dinamizatoare și a factorilor determinanți ai dezvoltării afective. Factorii dezvoltării afectivității sunt  (Cosmovici, 1996):

• existența unor obstacole în realizarea tendințelor ce apar spontan în primii ani de viață. Oarece tensiune este necesară pentru gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare nicio barieră, nicio frustrare, tendințele se consumă imediat în acțiuni al căror ecou rămâne redus;
• imitarea atitudinilor sau a emoțiilor celor din jur. Copiii îi imită cu ușurință pe adulți, nu numai expresiile verbale, ci și gesturile, atitudinile. Aceste acte de imitație nu duc imediat la formarea unor sentimente, dar exemplele din jur, trepte, pot avea o influență importantă, dacă intervin condiții favorabile;
• legea transferului afectiv – dacă o persoană ne-a devenit antipatică, încep să ne impresioneze dezagreabil și casa în care locuiește, rudele și prietenii, chiar și animalele de companie ale acesteia. Avem de-a face cu un transfer prin contiguitate. Există și un transfer prin asemănare – dacă un sentiment ne leagă de un obiect, o persoană sau o situație, acesta se va răsfrânge și asupra altora similare lor. Transferul nu explică decât extinderea sferei obiectelor de care ne leagă o stare afectivă și nu formarea unor noi sentimente;
• combinarea afectivă – este un fenomen de lungă durată. Când uneia și aceleiași imagini, se asociază, în repetate rânduri, diferite stări afective, ele tind a se combina, dând naștere unui sentiment complex;
• intelectualizarea sentimentelor – conștientizarea unui afect ppozitiv poate să servească la consolidarea lui. Conștientizarea unui sentiment negativ, irațional, dăunător poate duce la o luptă împotriva lui, luptă foarte dificilă și al cărei sussces nu poate fi sigur;
• maturizarea afectivă – nu se realizează automat o dată cu înaintarea în vârsta și se caracterizează prin: stabilitatea vieții afective – datorită formării și ierarhizării de sentimente bine conturate, predominarea unor sentimente superioare – asigurându-se o conduită civilizată, atitudini corespunzătoare față de cei din jur, conștientizare a trăirilor – atât a celor personale, cât și a clor observate la cei din jur, ceea ce face pposibilă intervenția voinței și adoptarea unei conduite judicioase, raționale;
• dispariția sentimentelor – este posibilă, mai ales, în perioada anterioară unei temeinice cristalizări. Una din situații este aceea când scade prea mult tensiune implicată într-o stare afectivă comlexă, dar și excesul de tensiune este dăunător. Dispar destul de repede sentimentele fundate pe iluzii și nu pe realități. Automatismul diminuează starea de tensiune, slăbind și stările afective. Un sentiment poate fi treptat inhibat când intervin alte trebuințe presante, care devin mai interesante.

„Emoționalitatea este o formă a acțiunii, a autoconservării și a interacțiunii care decurge din interjocul cognițiilor și ideilor emoționale în câmpul de experiență al persoanelor. Ea este un dialog cu lumea, desfășurat pe și prin idei emoționale, acțiuni, cuvine, gesturi și semnificații. (Golu, 2007)

Emoțiile fac parte din viața noastră de zi cu zi și copiii învață despre emoții în contextul relațiilor  (Schaffer, 2005). Prin intermediul răspunsurilor emoționale și al semnalelor, copiii îi pot informa pe ceilalți despre nevoile și cerințele lor înainte de a se exprima în cuvinte. De-a lungul dezvoltării, emoțiile se schimă, atât datorită maturității, cât și al socializării. Apar emoții noi – pa lângă bucurie, tristețe, teamă, de exemplu, în al doilea și al treilea an de viață, copiii încep să prezinte semne de vinovăție, mândrie, rușine. Emoțiile sunt exprimate prin modalități din ce în ce mai subtile pe măsură ce copilul dobândește control asupra comportamentului și învață să reacționeze prin conduite aprobate social.

Odată ce învață să vorbească, dezvoltarea emoțională capătă o noua dimensiune. Pot participa la discuții despre emoții, pot comunica celorlalți cum se simt și pot asculta punctul de vedere al celorlalți despre emoțiile pe care le trăiesc. Astfel, emoțiile pot fi împărtășite, iar înțelegerea cauzelor, consecințelor, precum și gestionarea lor devine mai ușoară.

În perioada preșcolară, limbajul emoțiilor câștigă rapid în acuratețe, claritate și complexitate. Ei speculează rapid cauzele pentru care oamenii se simt într-un anumit fel, construiesc teorii plauzibile despre ceea ce determină expresiile emoționale la care sunt martori și relaționează aceste expresii cu evenimente interpersonale, cum ar fi cearta părinților sau o mamă care își laudă copilul.

Copiii învață pentru prima dată despre emoții în familie. Felul în care ceilalți interacționează cu ei chiar de când sunt bebeluși le transmite mesaje despre modalitatea de a exprima emoții, despre circumstanțele în care emoțiile pot fi exteriorizate și despre tipurile de acțiuni pe care le putem realiza pentru a ne adapta situațiilor care determină apariția emoțiilor.

Comportamentul emoțional al copiilor este în strânsă legătură cu relațiile lor interpersonale. Popularitea sau nepopularitatea, a avea sau nu prieteni, influența lor constructivă sau distructivă asupra grupului sunt influențate de modul în care își poate gestiona emoțiilor. Copiii caracterizati printr-o emoționalitate mai intensă și printr-un control slab al exprimării au o probabilitate mai mare să determine conflicte și tind să fie respinși de grup decât cei care și-au dezvoltat abilitatea de a-și gestiona emoțiile.

Dezvoltarea acestei abilități este o problemă de transfer a controlului de la cel care îngrijește copilul la copil  (Schaffer, 2005) – un proces care ocupă întreaga perioadă a copilăriei și implică achiziția de strategii diverse pentru reglarea sentimentelor și a expresiei acestora.

Bibliografie

Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală. Iași: Polirom.
Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei. București: Fundația România de mâine.
Schaffer, H. R. (2005). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: ASCR.
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București: Pro humanitatae.