Fenomenul emoție

În lucrarea sa „J.-P. Sartre. Psihologia emoției”, Leonard Gavriliu vorbeşte despre „fenomenul emoţie”, un fenomen „derutant, atât de reglare, cât şi de dereglare a comportamentului. Oricum, emoţia este condiţia primordială a vieţii, ea potențează întreaga procesualitate somatopsihică, fiind axul acesteia”. Emoțiile ne determină comportamentele şi deciziile, uneori mai mult decât raționamentul. Aceste trăiri necesită exprimare, fie prin cuvinte, gesturi sau atitudini ce reflectă acea stare.

După Schaffer (2005), un episod emoțional este constituit din mai multe componente:

  • evenimentul activator – este întotdeauna specific pentru fiecare emoţie;
  • componenete fiziologice – alterarea frecvenţei cardiace şi a pulsului, respiraţie accelerată, transpiraţie;
  • componente experienţiale – sentimentele interne activate. Acest aspect, parţial, reprezintă conştientizarea activării produse de modificările fiziologice, iar , parţial, este legat de evaluarea cognitivă pe care o facem asupra situaţiei;
  • modificările în comportamentul extern – reprezintă ceea ce conştientizează cu precăderre ceilalţi atunci când sunt martorii stării emoţionale a cuiva. Cele mai evidente semne sunt expresiile faciale, modificările vocale şi anumite gesturi. Toate acestea îi ajută pe ceilalţi nu doar să realizeze că persoana este activată emoţional, ci şi să identifice emoţia experimentată.

Manifestarea trăirilor afective se realizează prin intermediul expresiilor emoţionale  (Zlate, 2000). Cele mai cunoscute sunt: mimica, pantomimica, schimbări de natură vegetativă, schimbarea vocii. Aceste manifestări dau naştere conduitei emoţional- expresive.

Expresiile emoţionale îndeplinesc mai multe roluri  (Zlate, 2000):

  • rol de comunicare – când comunicăm cu alte persoane să oferim indicii care îi ajută să înţeleagă cum ne simţim şi noi, la rândul nostru, primim informații valoroase despre cei din jurul nostru;
  • rol de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte ( unpărinte poate semnala copilului un pericol prin ton mimică, gesturi, dar şi copilul îşi poate influenţa părintele pentru a obţine ce doreşte);
  • rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne confruntăm, plângem ăn situaţii triste, râdem în cele vesele;
  • rol de contagiune – de a transmite şi de a trezi reacţii similare la alte persoane:
  • rol de accentuare sau diminuare a însăși stării afective – prin manifestările noastre ne putem descărca, elibera, dar putem şi să ne încărcăm afectiv.

Emoţiile sunt importante deoarece asigură (Roco, 2001):
Supravieţuirea – emoţiile noastre funcţionează astăzi ca un sistem interior de ghidare, delicat şi sofisticat. Emoţiile noastre ne atenţionează atunci când ne lipseşte impulsul natural. De exemplu, când ne simţim singuri, ne lipseşte nevoia de a comunica cu alţi oameni. Atunci când ne este frică, ne simţim respinşi, lipseşte nevoia de a fi acceptaţi.
Luarea deciziilor – când sunt sfectaţi centri nervoşi din emisferele cerebrale, omul nu poate lua nici cele mai simple deecizii. De ce ? pentru că nu ştie ce va simţi în legătură cu deciziile sale.
Stabilirea limitelor – dacă învăţăm să avem încredere în ceea ce simţim şi să fim fermi în a exprima ecst lucru, putem înştiinţa persoana respectivă de faptul că ne simţim incomod, de îndată ce devenim conştienţi de acest fenomen. Acest lucru ne va ajuta în trasarea graniţelor care sunt necesare pentru protejarea sănătăţii noastre mentale şi psihice.
Comunicarea – expresia feţei noastre poate exprima o gamă largă de sentimente. Dacă arătăm trişti şi răniţi, le semnalizăm celorlaţi că avem nevoie de ajutorul lor. Dacă suntem iscusiţi în arta comunicării verbale, vom fi în stare să exprimăm mai mult din nevoile noastre emoţionale, având astfel posibilitatea de a ne simţi mai bine. Dacă reuşim să fim cât se poate de receptivi la problemele emoţionale ale celorlalţi, suntem mai capapbili să+i facem să se simtă importanţi, înţeleşi şi iubiţi.
Unitatea – empatia, compasiunea, iertarea au potențialul de a ne uni ca specie.

Stările afective au o serie de caracteristici (Cosmovici & Iacob, 1999):

  • implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un obiect este în concordanţă cu trebuinţele noastre rezultă o stare pe care o numim plăcută, când este în contradicție cu ceea dorim, o numim neplăcută;
  • sunt subiective, ele depind de trebuinţele noastre. Un pahar cu apă rece, vara ne face plăcere, iar iarna, când ne frig şi tremurăm, ne displace, întrucât contrazice trebuinţele organismului;
  • totalitatea – exprimă un raport cu toate tendinţele prezente într-un anumit moment şi nu doar efectul unei stimulări parţiale. De pildă, muştarul provoacă usturime limbii, dar totuşi impresia e agreabilă.

După aceiași autori, stările afective pot fi împărţite în două mari grupe:

Afectele statice au o slabă influenţă asupra iniţierii şi dirijării unor acţiuni. Cuprind:

  • agreabilul şi dezagreabilul, care ne însoțesc toate percepțiile;
  • dispoziţiile – stări destul de durabile, dar difuze, provocate de factori interni, organici sau de cauze externe, sociale în urma cărora suntem indispuşi sau bine dispuși;
  • emoţiile – stări afective de scurtă durată, care exprimă un specific al relațiilor cu un obiect sau cu o situaţie, deci au caracter situaţional. Ele sunt în strâns raport cu tendinţele, dorinţele şi intenţiile noastre.

Afectele dinamice constituie cele mai puternice şi durabile motive ale comportamentului uman, motorul principal al activităţilor noastre. Acestea sunt sentimentele şi pasiunile.

Sentimentele sunt structuri complexe de tendinţe şi aspiraţii relativ stabile, care orientează, organizează şi reglează conduita. Dacă emoţiile sunt stări strâns legate de situaţia trăită în prezent, sentimentele sunt transsituaţionale, ele ne influenţează conduita în absenţa situaţiilor sau persoanelor aflete în centrul preocupărilor. „Ele sunt expresii condensate şi interiorizate ale vieţii sociale, ale semnificaţiilor ce se acordă percepţiei, acţiunilor şi comportamentelor celor din jur. În elaborarea sentimentelor, participă în mod direct şi funcţiile cognitive superioare – gândirea interpretativă şi valorizatoare, care oferă, pe de o parte, temeiul obiectiv al selecţiei însușirilor celorlaţi semeni, iar pe de altă parte, justificarea opţiunilor (de acceptare-respingere) făcută.” (Golu, 2007)

Sentimentele sunt extrem de variate. O clasificare ar fi aceea între: sentimente inferioare care sunt legate de tendinţe în relaţie cu interesele personale şi sentimentele superioare care se pot împărţi la rândul lor în morale (dragostea de muncă, sentimentul dreptăţii, patriotismul), estetice (trăire frumosului din natură şi artă) şi intelectuale (aspiraţia de şti cât mai multe, de a soluţiona anumite probleme) (Cosmovici & Iacob, 1999). Din punctul de vedere al societăţii, sentimentele superioare sunt mult mai importante, atât pentru progresul material, cât şi pentru cel cultural, dar ele sunt şi un factor al echilibrului sufletesc pentru individ, acesta având mai multă stabilitate şi neintrând în contradicţie cu aspiraţiile altora.

Pasiunile se diferă de sentimente prin intensitatea lor care are drept urmare o viziune oarecum unilaterală asupra viaţii, o orbire faşă de ceea ce nu are o relaţie cu obiectul pasiunii. „Întregul univers este redus la obiectul sau la domeniul pasiunii şi dispariţia acestuia provoacă un adevărat cataclism psihologic al personalităţii. Structurarea pasiunii se realizează printr-o focalizare a stărilor de motivaţie, cu desprinderea unui vârf dominant, care face ca restul realităţii să fie devalorizat şi minimalizat.” (Golu, 2007)

Viaţa emoțională depinde de factori individuali, deoarece fiecare persoană este unică, fiecare învaţă din experienţele sale, de la familia sa, din mediul social în care trăieşte şi  joacă un rol important în echilibru, în luarea deciziilor, dar funcţia esenţială este „de a pune organismul în acord cu situaţia, deci de a adapta, de a regla conduita umană. Chiar dezorganizarea iniţială va duce, în final, la o organizare superioară, în sensul că individul va şti, în altă situaţie, cum să reacţioneze” (M. Zlate, 2000).

Bibliografie
Cosmovici, A., & Iacob, L. (1999). Psihologie şcolară. Iaşi: Polirom.
Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei. Bucureşti: Fundaţia România de mâine.
Roco, M. (2001). Creativitate şi inteligenţă emoţională. Iaşi: Polirom
Schaffer, H. R. (2005). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: ASCR.
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. Bucureşti: Pro humanitatae.

 

Accesări: 92

prof. Lucia Mirică

Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău (Buzău) , România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/lucia.mirica

Articole asemănătoare