Fenomenul emoție

În lucrarea sa „J.-P. Sartre. Psihologia emoției”, Leonard Gavriliu vorbește despre „fenomenul emoție”, un fenomen „derutant, atât de reglare, cât și de dereglare a comportamentului. Oricum, emoția este condiția primordială a vieții, ea potențează întreaga procesualitate somatopsihică, fiind axul acesteia”. Emoțiile ne determină comportamentele și deciziile, uneori mai mult decât raționamentul. Aceste trăiri necesită exprimare, fie prin cuvinte, gesturi sau atitudini ce reflectă acea stare.

După Schaffer (2005), un episod emoțional este constituit din mai multe componente:

• evenimentul activator – este întotdeauna specific pentru fiecare emoție;
• componenete fiziologice – alterarea frecvenței cardiace și a pulsului, respirație accelerată, transpirație;
• componente experiențiale – sentimentele interne activate. Acest aspect, parțial, reprezintă conștientizarea activării produse de modificările fiziologice, iar , parțial, este legat de evaluarea cognitivă pe care o facem asupra situației;
• modificările în comportamentul extern – reprezintă ceea ce conștientizează cu precăderre ceilalți atunci când sunt martorii stării emoționale a cuiva. Cele mai evidente semne sunt expresiile faciale, modificările vocale și anumite gesturi. Toate acestea îi ajută pe ceilalți nu doar să realizeze că persoana este activată emoțional, ci și să identifice emoția experimentată.

Manifestarea trăirilor afective se realizează prin intermediul expresiilor emoționale  (Zlate, 2000). Cele mai cunoscute sunt: mimica, pantomimica, schimbări de natură vegetativă, schimbarea vocii. Aceste manifestări dau naștere conduitei emoțional- expresive.

Expresiile emoționale îndeplinesc mai multe roluri  (Zlate, 2000):

• rol de comunicare – când comunicăm cu alte persoane să oferim indicii care îi ajută să înțeleagă cum ne simțim și noi, la rândul nostru, primim informații valoroase despre cei din jurul nostru;
• rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte ( unpărinte poate semnala copilului un pericol prin ton mimică, gesturi, dar și copilul își poate influența părintele pentru a obține ce dorește);
• rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situațiile cu care ne confruntăm, plângem ăn situații triste, râdem în cele vesele;
• rol de contagiune – de a transmite și de a trezi reacții similare la alte persoane:
• rol de accentuare sau diminuare a însăși stării afective – prin manifestările noastre ne putem descărca, elibera, dar putem și să ne încărcăm afectiv.

Emoțiile sunt importante deoarece asigură (Roco, 2001):
Supraviețuirea – emoțiile noastre funcționează astăzi ca un sistem interior de ghidare, delicat și sofisticat. Emoțiile noastre ne atenționează atunci când ne lipsește impulsul natural. De exemplu, când ne simțim singuri, ne lipsește nevoia de a comunica cu alți oameni. Atunci când ne este frică, ne simțim respinși, lipsește nevoia de a fi acceptați.
Luarea deciziilor – când sunt sfectați centri nervoși din emisferele cerebrale, omul nu poate lua nici cele mai simple deecizii. De ce ? pentru că nu știe ce va simți în legătură cu deciziile sale.
Stabilirea limitelor – dacă învățăm să avem încredere în ceea ce simțim și să fim fermi în a exprima ecst lucru, putem înștiința persoana respectivă de faptul că ne simțim incomod, de îndată ce devenim conștienți de acest fenomen. Acest lucru ne va ajuta în trasarea granițelor care sunt necesare pentru protejarea sănătății noastre mentale și psihice.
Comunicarea – expresia feței noastre poate exprima o gamă largă de sentimente. Dacă arătăm triști și răniți, le semnalizăm celorlați că avem nevoie de ajutorul lor. Dacă suntem iscusiți în arta comunicării verbale, vom fi în stare să exprimăm mai mult din nevoile noastre emoționale, având astfel posibilitatea de a ne simți mai bine. Dacă reușim să fim cât se poate de receptivi la problemele emoționale ale celorlalți, suntem mai capapbili să+i facem să se simtă importanți, înțeleși și iubiți.
Unitatea – empatia, compasiunea, iertarea au potențialul de a ne uni ca specie.

Stările afective au o serie de caracteristici (Cosmovici & Iacob, 1999):

• implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un obiect este în concordanță cu trebuințele noastre rezultă o stare pe care o numim plăcută, când este în contradicție cu ceea dorim, o numim neplăcută;
• sunt subiective, ele depind de trebuințele noastre. Un pahar cu apă rece, vara ne face plăcere, iar iarna, când ne frig și tremurăm, ne displace, întrucât contrazice trebuințele organismului;
• totalitatea – exprimă un raport cu toate tendințele prezente într-un anumit moment și nu doar efectul unei stimulări parțiale. De pildă, muștarul provoacă usturime limbii, dar totuși impresia e agreabilă.

După aceiași autori, stările afective pot fi împărțite în două mari grupe:

Afectele statice au o slabă influență asupra inițierii și dirijării unor acțiuni. Cuprind:

• agreabilul și dezagreabilul, care ne însoțesc toate percepțiile;
• dispozițiile – stări destul de durabile, dar difuze, provocate de factori interni, organici sau de cauze externe, sociale în urma cărora suntem indispuși sau bine dispuși;
• emoțiile – stări afective de scurtă durată, care exprimă un specific al relațiilor cu un obiect sau cu o situație, deci au caracter situațional. Ele sunt în strâns raport cu tendințele, dorințele și intențiile noastre.

Afectele dinamice constituie cele mai puternice și durabile motive ale comportamentului uman, motorul principal al activităților noastre. Acestea sunt sentimentele și pasiunile.

Sentimentele sunt structuri complexe de tendințe și aspirații relativ stabile, care orientează, organizează și reglează conduita. Dacă emoțiile sunt stări strâns legate de situația trăită în prezent, sentimentele sunt transsituaționale, ele ne influențează conduita în absența situațiilor sau persoanelor aflete în centrul preocupărilor. „Ele sunt expresii condensate și interiorizate ale vieții sociale, ale semnificațiilor ce se acordă percepției, acțiunilor și comportamentelor celor din jur. În elaborarea sentimentelor, participă în mod direct și funcțiile cognitive superioare – gândirea interpretativă și valorizatoare, care oferă, pe de o parte, temeiul obiectiv al selecției însușirilor celorlați semeni, iar pe de altă parte, justificarea opțiunilor (de acceptare-respingere) făcută.” (Golu, 2007)

Sentimentele sunt extrem de variate. O clasificare ar fi aceea între: sentimente inferioare care sunt legate de tendințe în relație cu interesele personale și sentimentele superioare care se pot împărți la rândul lor în morale (dragostea de muncă, sentimentul dreptății, patriotismul), estetice (trăire frumosului din natură și artă) și intelectuale (aspirația de ști cât mai multe, de a soluționa anumite probleme) (Cosmovici & Iacob, 1999). Din punctul de vedere al societății, sentimentele superioare sunt mult mai importante, atât pentru progresul material, cât și pentru cel cultural, dar ele sunt și un factor al echilibrului sufletesc pentru individ, acesta având mai multă stabilitate și neintrând în contradicție cu aspirațiile altora.

Pasiunile se diferă de sentimente prin intensitatea lor care are drept urmare o viziune oarecum unilaterală asupra viații, o orbire fașă de ceea ce nu are o relație cu obiectul pasiunii. „Întregul univers este redus la obiectul sau la domeniul pasiunii și dispariția acestuia provoacă un adevărat cataclism psihologic al personalității. Structurarea pasiunii se realizează printr-o focalizare a stărilor de motivație, cu desprinderea unui vârf dominant, care face ca restul realității să fie devalorizat și minimalizat.” (Golu, 2007)

Viața emoțională depinde de factori individuali, deoarece fiecare persoană este unică, fiecare învață din experiențele sale, de la familia sa, din mediul social în care trăiește și  joacă un rol important în echilibru, în luarea deciziilor, dar funcția esențială este „de a pune organismul în acord cu situația, deci de a adapta, de a regla conduita umană. Chiar dezorganizarea inițială va duce, în final, la o organizare superioară, în sensul că individul va ști, în altă situație, cum să reacționeze” (M. Zlate, 2000).

Bibliografie
Cosmovici, A., & Iacob, L. (1999). Psihologie școlară. Iași: Polirom.
Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei. București: Fundația România de mâine.
Roco, M. (2001). Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Polirom
Schaffer, H. R. (2005). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: ASCR.
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București: Pro humanitatae.