Furia este una din emoțiile naturale, care face parte din repertoriul nostru emoțional, la fel ca și frica, bucuria, tristețea. Din nefericire, am învățat ori avem convingerea nesănătoasă că furia are conotații negative și că, prin urmare, ea nu trebuie arătată. Ori, e exact contrariul – pentru a-ți gestiona emoțiile, e necesar să le manifești. Bărbații nu plâng. Vă sună familiar? Sigur că da. E o altă convingere pe care o purtăm în tolba noastră. Ca părinți și educatori, e important să gândim ce convingeri așezăm în ghiozdanele copiilor/ elevilor noștri. Au ele sens? Să-i învățăm acele convingeri care îi vor ajuta să își gestioneze emoțiile.
Provocarea bullying-ului
Deși evoluăm ca inteligență și performanțe în toate domeniile, în aceeași măsură comportamentul nostru se schimbă și capătă aspecte din ce în ce mai complexe și mai periculoase. Bullying-ul este echivalentul intimidării și al dezechilibrului de putere, care presupune un comportament intenționat agresiv, care provoacă suferință fizică sau emoțională și are ca urmare un dezechilibru de putere între agresor și victimă, manifestându-se repetitiv, regulat, într-un grup de elevi. Deși deseori este confundat cu actele izolate de comportament agresiv, acestea nu dispar de la sine, necesitând intervenția adulților.
Disciplină ori pedeapsă?
„- Dacă nu îți faci temele, nu ieși cu prietenii!” și „- Dacă nu înveți, iei 4!” Câți dintre noi – și mă refer în special la cei care am crescut cu „cheia de gât” – nu am auzit aceste replici amenințătoare venind din partea părinților ori a educatorilor noștri sau nu am experimentat „scaunul rușinii” ori statul la colț? Ca să nu mai amintim și celebra nuielușă sau de cureaua tatălui… Mai poate fi discutabil dacă ne-au făcut vreun bine? Categoric, nu. A recunoaște acum că pedeapsa nu și-a atins obiectivele e doar un semn de maturitate și nu o condamnare a ceea ce a fost valabil cândva.
Precepte moderne de stimulare a interesului pentru lectură la clasele liceale
Beneficiile indiscutabile ale avansului tehnologiei într-o eră a globalizării pot avea și efecte nedorite, resimțite, în principal, la nivelul percepției tinerilor față de carte, ca obiect. Profilul cititorului acestui început de mileniu este unul aparte, el având cultura imaginii facilitate de mijloacele digitale. Este cumva firesc, căci spațiul virtual devine atractiv prin impactul vizual și prin accesibilitatea multitudinii de informații puse la dispoziție extrem de rapid, fără efort. Omul acestor timpuri moderne devine un ins banal sedus de accesibilitatea tehnologiei, rămânând „simplu, nivelat, timorat, tehnologic și relativist”.[1] Lecturile cronofage sunt înlocuite tot mai mult de recenzii accesate cu ușurință, de rezumate care nu contribuie semnificativ la bagajul cultural al elevilor. Profesorului de limba și literatura română îi revine, ca o misiune aparte, sarcina cultivării gustului pentru lectură, prin deschiderea către vastele paliere ale literaturii.
Lecții ale trecutului pentru reformarea școlii contemporane
Marele umanist olandez Erasmus afirma, încă din secolul al XVII-lea, faptul că viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul. În prezent, educaţia este apreciată ca fiind prioritate naţională și, în măsura în care învățământul are misiunea de a-i forma și de a-i învața pe copii şi pe adolescenți să știe, să facă, să conviețuiască împreună cu ceilalţi și să fie, consider că nici un guvern nu a tratat educația ca pe serviciul public cel mai important asigurat de stat.
Profesorul rezilient
Sunt o persoană rezilientă? Aceasta este întrebarea pe care fiecare dintre noi ne-o punem din ce în ce mai des, atunci când apar situații dificile în viața noastră. De obicei, când suntem în dificultate, ne măsurăm reziliența, apoi uităm de ea, punând-o la păstrare cumva până la următoarea încercare, fără a ne strădui să aflăm cum să ne autoeducăm sau cum să devenim mai rezilienți.
Reziliența unui individ poate fi definită ca fiind capacitatea acestuia de a se adapta, de a înfrunta într-o manieră pozitivă la situații dificile sau nefavorabile. A fi rezilient nu înseamnă a ocoli momentele dificile din viața ta, ci a putea să le depășești, a avea tăria de caracter, puterea și acele abilități care îți sunt necesare pentru a trece peste aceste situații.
Misiunea școlii românești în era globalizării
Globalizarea reprezintă un „fenomen de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scara întregului glob prin crearea de instituții și organisme politice suprastatale, printr-o politică economică și de securitate comună.”(1) Fiind un proces complex ce implică diferite domenii ale societății umane (prin extinderea activităților sociale, economice și politice peste granițe), globalizarea poate fi văzută ca o strategie, un fenomen, o ideologie sau chiar contopirea celor trei.
Fundamente ale procesului instructiv-educativ
Omul este o ființă complexă și educarea lui trebuie să se fundamenteze pe cunoașterea mecanismelor care stau la baza „funcționării” lui. Sistemul educațional trebuie să-și desfășoare activitatea practică folosind mijloace și procedee care au la bază cercetările psihologiei și pedagogiei. Cei care elaborează și utilizează procedee și tehnici pedagogice trebuie să cunoască procesele psihice care sunt implicate în procesul de învățare pentru a-l putea ghida pe cel care învață spre obținerea celor mai bune rezultate.
Managementul conflictelor în sistemul educațional (Studiu)
Pentru practica din organizația școlară românească, domeniul rezolvării conflictului este un domeniu în curs de cristalizare, în care sunt multe de învățat și de îmbunătățit. Prin demersul teoretico-metodologic inițiat, ne-am propus să identificăm, să sintetizăm, să completăm și să explicăm managementul conflictului în organizația școlară, în speranța că vom aduce o contribuție utilă și relevantă pentru practica educațională existentă, marcând începutul unui proces. În demersul investigativ am utilizat focus-grupul, apoi ancheta pe bază de chestionar în contextul testării ipotezelor, aceasta aducând o contribuție decisivă la explicarea variabilității răspunsurilor.
Aspecte metodologice de implicare a preșcolarilor în activități de explorare/ investigare a naturii
Chiar de la naștere, copiii sunt mici exploratori. La baza comportamentului de explorare-investigare stă reflexul necondiționat de orientare-cercetare. Încă de la vârsta de 3-4 săptămâni, copiii sunt înzestrați cu instinctul „curiozității” sau instinctul „ce se întâmplă?” Copilul întoarce ochii, apoi capul, în direcția din care se aude vocea mamei sale sau de unde acționează excitanți mai puternici: zgomotul, lumina. După vârsta de două luni, copilul va acorda din ce în ce mai multă atenție lumii din jurul său. La șase luni, va folosi mâinile pentru a apuca și a-si apropia obiectele și pentru a le „explora” cu minuțiozitate. După un an copilul deja umblă în picioare și își va folosi aparatul locomotor în vederea explorării spațiului. La 3-5 ani copilul va putea folosi limbajul verbal ca mijloc de comunicare, nevoia de cunoaștere va dobândi noi forme de exprimare. Este perioada în care copilul își satisface aceasta trebuința adresând întrebări adulților (vârsta decelușilor). [2]