Deși există sintagma „profesor ideal” în limba română, identitatea care poartă această etichetă este departe de a fi adevărată și identificabilă în realitatea zilelor noastre, din păcate, căci perfecțiunea nu înseamnă altceva decât subiectivitate, deci un astfel de profesor nu are o imagine anume. Există, totuși, în orice școală românească, „ghizi ai educației”, care, în afara cunoștințelor din domeniul de activitate, conștientizează măiestria de a fi profesor prin faptul că reușesc să creeze oportunități de învățare prin care elevii să poată fi înțeleși, ascultați, validați și susținuți în mod deliberat.  Această reușită „se câștigă” în timp, întrucât formarea inițială oferită profesorilor pe timpul studiilor nu garantează decât un aport teoretic al acestei dimensiuni psihopedagogice a educației. Mai simplu spus, niciunui individ care se pregătește pentru cariera didactică nu i se dă spre memorizare o rețetă specială, universală pe care să o aplice în viitoarea sa activitate cu elevii.

Acest lucru nu este posibil pentru că un astfel de șablon nu există. Inevitabil, pot fi concepute tot atâtea strategii educative optime câți copii există în această lume, iar numărul tinde, poate, să se apropie de infinit. Copilul, adică elevul, este unic în felul său: fiecare provine dintr-un alt mediu, are propriile dorințe, pasiuni ori interese, are modul său specific de a reține informația etc. Astfel, copiii se cer a fi descoperiți individual, în detaliu, pentru ca procesul instructiv-educativ în care profesorul și elevul sunt (sau ar trebui să fie) implicați în mod echitabil și egal să se desfășoare în cele mai bune condiții și să capete dimensiuni cu adevărat benefice dezvoltării elevului ca individ capabil de incluziune socială și profesională.

În aceste condiții, cred că sunt imperative cunoștințele din domeniul științei educației în formarea (inițială și continuă) a oricărui cadru didactic. Pentru că profesorul, prin întreaga sa activitate, urmărește să formeze, să dezvolte și să împlinească personalitatea elevului și cât mai buna integrare a acestuia, trebuie să aibă capacitatea, calitățile și virtuțile asemănătoare cu cele ale unui psihoterapeut. Actul didactic nu este, deci, doar despre informația de transmis elevilor, ci și despre aptitudini pedagogice (ce nu sunt livrate în școală, ci se capătă prin experiență).

La fel cum pentru o psihoterapie trebuie cunoscut bine bolnavul pentru a i se prescrie un tratament, așa și în activitatea educativă maximul de rezultate se obține prin comunicare și, cel mai important, prin cooperare. Astfel, profesorul și elevul trebuie să stabilească de la început „un parteneriat democratic”. Este de dorit ca orice profesor să-și privească elevul nu ca pe un „subordonat”, ci din perspectiva a ceea ce el a fost și poate să devină, în funcție de posibilitățile și capacitățile sale intelectuale.

Ca exemplu, voi folosi situația mea actuală: profesor, în primul an de activitate, într-o școală din mediul rural. Entuziasmul pentru o carieră didactică și dragostea pentru copii m-au influențat să iau decizia ca, după finalizarea studiilor de licență și, concomitent, a unui program de formare psihopedagogică, să mă înscriu la examenul național de obținere a unui post în învățământ. Deși nu fusesem pusă decât de trei ori în situația de a mă afla la catedră, în fața elevilor (așa cum visasem încă din copilărie), am pășit cu entuziasm în prima zi de școală și mi-am întâmpinat, cu un zâmbet larg, elevii. Am intuit că voi reuși să mă fac plăcută, bazându-mă exclusiv pe spontaneitatea și pe capacitatea mea de a fi agreabilă în relațiile cu cei din jurul meu. Mi-am propus, de la bun început, să mă prezint în fața elevilor mei ca un profesor „altfel”: să-i tratez cu dragoste, cu indulgență, să fiu prietena lor și un facilitator în transmiterea unor informații care să-i ajute, cu adevărat, în viață.

Interesul meu din timpul orelor s-a concretizat nu doar în a le transmite conținuturile aferentei clasei în care mă aflam, ci am reușit (și sper să continui să o fac) să ofer timp pentru a le stimula interesele prin diverse activități pliate după înclinațiile fiecăruia. Am conștientizat că unii au pasiuni pentru scris și pentru citit, alții pentru desen, dans, cântec, sport sau explorarea mediului și am adaptat activitățile didactice pentru a-i stimula și atrage pe toți. În cumulul de lecții de literatură și gramatică, am lăsat deschise „portițe” pentru ca ei să se poată afirma așa cum știu cel mai bine să o facă. I-am încurajat pe toți elevii mei să participe la discuții și le-am acordat timpul necesar sau i-am ghidat pentru descoperirea răspunsului corect. Până acum, nu m-am abătut de la cele propuse, dovada fiind eticheta pe care mi-o oferă elevii mei, zi de zi, de „cea mai bună doamnă a lor” (chiar dacă eu conștientizez că încă mai am mult de lucru la mine însămi). Totuși, situațiile neașteptate ce au apărut pe parcurs m-au făcut să realizez, în plus, cât de importante sunt autocontrolul, echilibrul emoțional și intransigența.

Permisivitatea de care am dat dovadă în timpul lecțiilor a fost dusă la extrem de unii dintre elevi. Din dorința de a se afirma și de a fi recompensați, mi-au atras atenția elevii care au devenit gălăgioși și chiar agresivi. Recunosc că m-am simțit nesigură pe capacitățile mele de a gestiona clasa de elevi, însă, cu toate acestea, nu mi-am ascuns nesiguranța în spatele unei atitudini dure. Am rămas fermă și la fel de indulgentă și am încercat, prin dialog, să îi implic în activități în care responsabilitățile să le ocupe timpul și să fie rezonabile tuturor. Am descoperit, așadar, că pentru a-i disciplina pe elevii mei nu trebuie să devin severă, deci să-mi schimb comportamentul față de ei, ci să identific problema și să-i înțeleg cauza pentru a-i găsi, mai apoi, cea mai bună soluție.

Trebuie să recunosc că nimeni, în timpul formării mele inițiale din facultate, nu ne-a explicat, măcar la nivel teoretic, ce trebuie să facem noi, viitorii profesori, în astfel de situații imprevizibile. De aceea, în calitate de cadru didactic, am fost nevoită să adopt decizii prompte, în timp real, neputând anticipa efectul acestora într-o situație nemaiîntâlnită. Cred că experiența socială și introspecția „mi-au șoptit” ce este de făcut pentru ca lecția mea să se desfășoare adecvat și eficient în continuare, iar aceste două elemente sunt, cu certitudine, pași mici, dar utili în demersul meu spre o bună cunoaștere psihologică de care am nevoie.

Am folosit îmbinarea de cuvinte „experiență socială” deși, paradoxal, ca un profesor debutant, unica mea rutină de cunoaștere este strict legată de parcursul meu școlar, în calitate de elev și student. Îmi aduc aminte de anii de școală în care datoria mea pentru a avea „performanțe”, adică 10 pe linie, era să reproduc comentarii literare, să analizez fraze lungi și dificile și să aplic formule matematice pe exerciții aparent incompatibile cu acestea, să rețin ani și evenimente marcante la istorice. Sunt o mărturie vie, deci, a sistemului tradițional de educație, centrat pe memorizare. Remarc acest lucru cu tristețe și, în același timp, cu speranța că astăzi, învățarea este (sau ar putea și ar trebui să fie) permisibilă, diversificată și atractivă, toate acestea la un loc datorită profesorilor deschiși către schimbare, care își adaptează constant metodele și resursele de lucru pentru a stimula învățarea. Deși nevoia de învățare a rămas aceeași, dorința poate fi influențată în mod direct de perspectiva pe care profesorul o aplică la clasă. Sarcinile de lucru pe care un profesor le creează trebuie să aibă, cred eu, un caracter aplicabil, care să crească nivelul de înțelegere a respectivelor informații teoretice. Expunerea, conversația, exercițiul, problematizarea au existat și continuă să existe. E inerent faptul că eficiența pedagogică depinde într-o bună măsură de metodele alese de cadrul didactic. Rolul fundamental al metodelor a fost dezbătut și demonstrat de-a lungul timpului de pedagogi recunoscuți pe plan european (Jean Piaget, J.S. Bruner ș.a.), insistându-se asupra discernământului profesorului de a-și alege cea mai potrivită metodă în fiecare moment al procesului instructiv-educativ pentru a obține rezultate diferite și benefice în pregătirea elevilor. Din păcate, unii profesori reduc acest proces de modernizare al metodelor la opțiunea cel mai bine cunoscută și care a funcționat dintotdeauna: metodele clasice.

Din nou, din ambiția și dorința arzătoare de a fi un profesor „altfel” (așa cum nu am avut eu parte în școală, pe vremea când eram elevă), am susținut și aplicat înlocuirea expunerii și prelegerii tradiționale cu prezentările interactive PowerPoint, dezbaterile și învățarea prin descoperire (prin exerciții și jocuri online, create pe platforme pe care internetul le pune la dispoziție gratuit, precum WordWall), le-am dat ocazia elevilor mei de a fi în centrul atenției ocupând scaunul autorului sau purtând pălării gânditoare pentru a-și exprima opiniile diverse, le-am arătat că horoscopul poate influența și soarta unor ființe de hârtie, cum sunt personajele din textele literare studiate, le-am oferit posibilitatea de a se autoevalua de fiecare dată pentru a-i învăța să fie corect cu ei înșiși, le-am arătat cât de important e să extragem informația esențială din ceea ce citim prin hărți conceptuale și jurnale reflexive și multe alte tehnici pe care unii le numesc „moderne”, dar pe care eu le consider practice, utile și adaptate schimbărilor de generație pe care le resimțim cu toții. Din nou, cunoștințele de psihologia educației sunt extrem de importante în alegerea acestor metode, întrucât nu ne putem „proiecta” utilitatea acestora dacă nu avem o imagine de ansamblu despre stadiile de dezvoltare psihică ale copilului.

De asemenea, psihologia educației intervine în relația profesor-clasa de elevi-elevul însuși pentru a o reface atunci când apar situații nedorite, dezechilibrate, ce trebuie corectate (cum sunt cazurile elevilor anxioși, marginalizați din cauza unor probleme de sănătate genetice sau a celor care refuză sau nu reușesc să se integreze într-un grup social). Altfel spus, un profesor bun își va dezvolta, practicându-și meseria, ceea ce Daniel Goleman numește inteligență emoțională.

Voi continua reflecția legată de inevitabila nevoie de cunoștințe de psihologie a educației a profesorilor printr-un citat care ar trebui să trezească în mintea oricărui om, dar cu precădere, a oricărui profesor, nevoia de conștientizare a faptului că orice om, orice elev este unic și individual:

„Toți suntem genii. Însă dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se urca în copac, el va trăi toată viața cu impresia că nu este deștept.” – Albert Einstein

Există cazuri (din păcate, multiple, în școala românească), în care unii profesori sunt deosebit de exigenți și excedați, care își amenință, umilesc sau evaluează subiectiv (și incorect) școlarii. Alții, deopotrivă, îi „zdrobesc” pe elevi, descărcându-și tensiunile nervoase, dezvoltându-le, mai mult sau mai puțin voit, imense aversiuni față de școală și față de studiu. Efectele acestor acțiuni ale profesorului nu pot fi decât negative, oscilând între izolare, depresie, absenteism și ajungând până la abandon școlar (sau alte situații mai grave). Desigur că aceste aspecte sunt legate de didactică, de instruirea specialității profesorului, de metodica predării, dar, intervine și psihologia ca suport pentru conștientizarea de către profesor că trebuie să-și adapteze comportamentul pentru a reprezenta, întâi de toate, un model pentru elevul în fața căruia stă. Astfel, se ajunge, din nou, la necesitatea profesorului de a-și cunoaște elevul, care vine cu un bagaj ereditar și de influențe provocate de mediu (familie, cultură, religie etc.). Un profesor bun trebuie să facă continuu eforturi de ajustare, pentru a fi capabil să diminueze acest „stres”, acest „blocaj” și această „incompatibilitate”. În primul și în primul rând, profesorul trebuie să descopere atât la sine, cât și la elev, influențele negative, să le analizeze cu răbdare și să intervină pentru înlăturarea eșecului produs. Profesorul trebuie să facă efortul de a se autodepăși și de a-i arăta elevului cum să-i urmeze modelul, fără să renunțe, chiar dacă acest „ideal” poate părea extrem de epuizant.

Sănătatea mintală este cea mai importantă în orice situație, inclusiv în procesul instructiv-educativ, în care reprezintă reperul oricărui mecanism de învățare.

Deci, psihologia educației nu este altceva decât „un liant” între profesor și elev, adică punctul comun care asigură dezvoltarea bilaterală a unei relații empatice, prospere, de sprijin și de încredere în bogatul conținut al artei ce se numește predare. Profesorii trebuie să renunțe în procesul de predare-învățare la clișee, la standardizare, la rigiditate, omogenizare, căci acestea nu garantează nicidecum un progres, ci mai degrabă un regres, o stagnare a sistemului educațional care are o imensă nevoie de schimbare. Profesorul ancorat în realitatea zilelor noastre trebuie să-și adreseze o întrebare fundamentală, căreia să-i găsească un răspuns practic, prin propriile alegeri care se concretizează în activitatea sa de la clasă: „care este scopul educației?”. În calitate de profesor, cred că scopul fundamental al educației este de a ne uni: mai întâi pe dascăl de elevii săi pentru ca, mai apoi, să-l apropie și integreze pe elev de societate. Profesorii au datoria morală de a inspira copiilor dorința de a învăța și încrederea că vor reuși, iar în acest proces atât de complex, sunt imperioase cunoștințele (și, mai degrabă, aplicarea) de psihologia educației.

Bibliografie
Neașcu, I. (2018), Psihologia educației. Fundamente. Procese. Mecanisme. Aplicații. Iași: Editura Polirom;
Stănculescu, E. (2008). Psihologia educației de la teorie la practică. București: Editura Universitară.