Creativitatea și inteligența

Dezvoltarea creativității capătă o importanță din ce în ce mai mare, deoarece se consideră că omul modern trebuie să fie un om creativ, capabil să se adapteze noilor condiții sociale, economice, profesionale, culturale și tehnologice. Astfel, creativitatea a devenit o condiție principală a progresului economic și social, pentru a crește calitatea vieții. Fiind un fenomen complex, creativitatea este strâns legată de celelalte procese psihice, întrucât la realizarea procesului creator participă întregul sistem psihic uman, creativitatea depinzând de memorie, de gândire, de imaginație, de voință, de atenție.

Dacă avem în vedere etimologia termenului „creativitate”, vom observa că acesta provine din limba latină, din cuvântul „creare”, ce înseamnă „a zămisli”, „a făuri”, „a naşte”, ceea ce presupune că defineşte un proces dinamic, o transformare din vechi în nou. În lucrările de specialitate, termenul „a crea” este definit ca  „a produce ceva nou în raport cu ceva vechi, cunoscut, uzual, banal”.  Termenul „creativitate” a fost introdus în vocabularul psihologic în 1937 de psihologul american Gordon W.Allport, dar, de multe ori, se folosesc cu acelaşi sens termenii inspiraţie, imaginaţie, talent, supradotare.

În capitolul „Recunoaşterea creativităţii copiilor” din lucrarea „Creativitatea ca mod de viaţă”, Teresa M. Amabile propune mai multe exemple pentru a demonstra că nu putem considera atitudinea creativă ca fiind specifică unei persoane, mai ales când afirmăm „Copilul acesta este foarte creativ”. Astfel, se foloseşte greşit cuvântul „creativ” ca sinonim pentru „dotat”, dar creativitatea nu este acelaşi lucru cu talentul sau cu inteligenţa. Rolul şcolii în formarea comportamentului creator este foarte important, deoarece rămâne principalul instrument pe care societatea îl foloseşte pentru cultivarea creativităţii la membrii ei tineri, de vârstă şcolară.

În lucrarea „Psihologie generală”, Andrei Cosmovici a interpretat creativitatea în relaţie cu imaginaţia în capitolul “Imaginaţia şi creativitatea”, considerând creativitatea o capacitate mai complexă, ce face posibilă crearea de produse reale ori mentale, fiind o importantă resursă de progres.

În ţara noastră, cercetările asupra creativităţii au început după 1965, fiind abordate anumite probleme, cum ar fi: gândirea creativă, creativitatea individuală şi de grup, creativitatea tehnică, etc. Psihologul Alexandru Roşca consideră creativitatea „ansamblu unitar al factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea, de către indivizi sau grupuri, a unui produs original şi de valoare.”  În categoria factorilor subiectivi sunt incluşi factorii intelectuali şi factorii de personalitate, iar din categoria factorilor obiectivi fac parte factorii sociali şi factorii biologici.

Nu putem vorbi despre creativitate dacă nu avem în vedere şi gradul de originalitate pe care îl are produsul creat sau activitatea individului. Din acest punct de vedere, de multe ori creativitatea se aseamănă cu talentul, deoarece o persoană dă dovadă de talent  dacă dă dovadă de originalitate.  Paul Popescu-Neveanu subliniază faptul că orice om este creativ într-o anumită măsură, considerând că se poate vorbi de creativitate de nivel redus, de nivel mediu sau creativitate de nivel superior, din care face parte şi talentul.

De-a lungul timpului au existat mai multe „teorii ale creativităţii”  ce au analizat acest proces complex:

  • Teoria psihanalitică, introdusă de Freud în 1980, are la bază ideea că la baza procesului creativ se află elemente ale subconştientului.
  • Teoria asociaţionistă, ai cărei reprezentanţi sunt J. Malzman şi S.A. Mednick, conform cărora creativitatea presupune asocierea unor elemente date.
  • Teoria behavioristă, procesul creativităţii fiind explicat prin formarea legăturilor de tipul stimul-răspuns.
  • Teoria existenţialistă, creativitatea fiind descrisă ca o „luptă existenţială”, individul fiind receptiv la un mediu necunoscut.
  • Teoria transferului creativităţii

Guilford pune accent pe rolul gândirii divergente şi determinarea comportamentului creativ. Gândirea divergentă presupune generarea de idei originale pentru soluţionarea unei probleme. El a realizat o serie de teste care evaluează abilităţi ca: fluenţa, flexibilitatea, originalitatea, sensibilitatea la probleme. În procesul didactic, majoritatea sarcinilor vizează găsirea unui singur răspuns la o problemă, presupunând o gândire convergentă.

  • Teoria culturală a creativităţii acordă o importanţă deosebită dependenţei personalităţii de semenii săi, de mediu, de cultură.
  • Teoria modelului structural, elaborată de Teresa M. Amabile, considerând că orice persoană normală este capabilă de creativitate, unele elemente ale creativităţii fiind înnăscute, altele depinzând de învăţare şi experienţă, altele de mediul social. Alături de cunoştinţele specifice unui anumit domeniu, gândirea de tip creativ şi motivaţia intrinsecă constituie elemente fundamentale. Una dintre căile prin care profesorii pot intensifica creativitatea elevilor este să-i ajute să identifice activităţile preferate. Încurajând elevii să fie originali, profesorul poate oferi spre rezolvare sarcini inedite.

În ultimii ani, creativitatea a devenit o problemă foarte importantă, deoarece se consideră că omul modern trebuie să fie un om creativ, capabil să se adapteze noilor condiţii sociale, economice, pe care le creează societatea. Astfel, creativitatea a devenit o condiţie principală a progresului economic şi social, pentru a creşte calitatea vieţii. Fiind un fenomen complex, creativitatea este strâns legată de celelalte procese psihice, întrucât la realizarea procesului creator participă întregul sistem psihic uman, creativitatea depinzând de memorie, de gândire, de imaginaţie, de voinţă, de atenţie. Nu putem stimula creativitatea fără să avem în vedere şi aceste procese psihice.  Creativitatea nu mai este identificată cu inteligenţa, ci este considerată „un fenomen psihologic complex, independent, alături de alte variabile ale psihicului uman, cu care se găseşte însă într-o strânsă intercorelaţie operaţională”.

După părerea Erikăi Landau, creativitatea este o completare a inteligenţei, cea mai înaltă treaptă a inteligenţei. Cu toate acestea, creativitatea presupune şi îndrăzneală, nonconformism, curiozitate, dorinţa de a cunoaşte, iniţiativă, originalitate. Teresa M.Amabile susţine că „oamenii extrem de creativi au tendinţa de a fi nonconformişti” , dar au şi o forţă psihică şi emoţională deosebite. De aceea, rolul şcolii este educarea creativităţii, dar nu trebuie oferite doar condiţiile necesare pentru dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor necesare pentru a fi creativi, ci şi valori morale pentru a-şi îndrepta creativitatea în sens pozitiv.

În cazul elevilor, creativitatea reprezintă capacitatea acestora de a identifica probleme şi de a găsi soluţii cât mai diferite de cele existente. În urma unui studiu realizat la elevii de gimnaziu, s-a constatat că elevii cu un nivel ridicat al creativităţii manifestă o bună percepţie de sine, precum şi un set de valori şi motivaţii care îi fac să se diferenţieze de colegii lor. De cele mai multe ori, aceste trăsături pot determina anumite probleme, mai ales neacceptarea de către colegi. De asemenea, profesorii nu apreciază formularea unor judecăţi originale de către elevi, dar şi implicarea emoţională a acestora în sarcinile pe care le rezolvă. În mediul şcolar, profesorii utilizează relativ puţin creativitatea elevilor, iar percepţiile lor asupra creativităţii sunt centrate pe aspectele intelectuale şi pe rezolvarea de probleme. Scopul explorării creativităţii în şcoală îl reprezintă găsirea unor modalităţi de stimulare şi recompensare a comportamentului creativ al elevilor.  Dintre indicatorii abilităţilor creative ale elevilor se poate observa:

  • Curiozitatea
  • Puterea de concentrare
  • Adaptabilitate
  • Puterea de muncă
  • Independenţa
  • Nonconformismul
  • Capacitatea de a risca
  • Intoleranţa faţă de plictiseală

În jurul conceptului de creativitate au apărut o serie de „mituri” , cum ar fi:

  • Ideile creative sunt în exclusivitate produsele inspiraţiei iluminatorii. Cercetările au arătat că ideile creatoare sunt rezultatele unui efort susţinut, dar şi al implicării într-o activitate timp îndelungat.
  • Randamentul şcolar reprezintă principalul indicator al creativităţii elevilor. Elevul cu rezultate foarte bune este, de multe ori, elevul care prezintă doar opinia profesorului şi redă cu fidelitate informaţiile existente în manual. Cu toate aceste, s-a observat că elevii care au note mari nu sunt foarte creativi. Elevii creativi au deficienţe în formarea capacităţilor pe care le solicită mediul şcolar.
  • Creativitatea este o capacitate psihică omogenă şi unitară.
    S-a observat că putem vorbi de creativitate ştiinţifică, tehnică, artistică, socială. Un elev care este creativ la literatură, nu va da dovadă de un comportament creativ şi în găsirea unor soluţii inedite la matematică.
  • Creativitatea solicită un nivel ridicat al inteligenţei.

Studiile arată faptul că inteligenţa şi creativitatea sunt fenomene relativ independente.

În general, profesorii preferă elevii inteligenţi, nu pe cei creativi, din cauza faptului că cei creativi sunt nonconformişti, fiind criticaţi pentru că „deranjează ora, nu sunt atenţi şi dau răspunsuri greşite”.

Creativitatea este o trăsătură nemodificabilă în timp, consistentă de la o situaţie la alta. Cercetările arată faptul că tot ceea ce trăieşte individul îi afectează comportamentul creativ.

Aşadar, un mediu ce provoacă şi recompensează comportamentul creativ al elevului poate determina apariţia unor comportamente originale şi în alte sarcini decât cele pentru care a fost antrenat elevul.

Bibliografie:
1. Amabile, M.Teresa, Creativitatea ca mod de viaţă, Editura Ştiinţifică &Tehnică, Bucureşti, 1997.
2. Cucoş, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
3. Mih, Viorel, Psihologia educaţiei, vol. I, Editura ASCR, 2010.
4. Stoica, Ana, Creativitatea elevilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

 

Accesări: 512

Articole asemănătoare