Mediul familial și valoarea lui educativă

Potrivit Declaraţiei universale a drepturilor omului, familia constituie elementul fundamental al societăţii. Ea ocroteşte copilul şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii.  Pornind de la această idee subliniem faptul că familia reprezintă cea mai veche şi cea mai importantă instituţie socială. Privită ca un nucleu social, aceasta este prima care influenţează dezvoltarea omului punându-şi amprenta pe întrega sa personalitate.

Ambianţa umană în care se naşte copilul exercită o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării sale, asupra formării personalităţii viitoare, studiile din ultima decadă demonstrând că modul în care copilul este aşteptat, îngrijit, sprijint şi iubit de familia sa (cu precădere din primele momente ale vieţii şi la vârstele mici) constituie factorul determinant pentru construcţia şi dezvoltarea sa ulterioară. Aşadar familia devine cadrul de ambianţă materială, spirituală şi morală în care se formează copilul determinându-i acestuia idealurile, valorile spirituale, atitudinile.

Din punct de vedere al dezvoltării individuale, familia oferă:

  • primul grup social ce îi oferă posibilitatea copilului să exerseze comportamente sociale şi să se descopere pe sine;
  • climatul de siguranţă afectivă necesar pentru dezvoltarea personalităţii atât la vârstele mici, când are tendinţă dominantă, cât şi mai târziu, când reprezintă factor de echilibru şi compensare în rezolvarea problemelor sociale;
  • întâiul mediu de creştere şi dezvoltare intelectual, motivaţional, afectiv, estetic, moral;
  • constituie primul model al comportamentelor sociale viitoare;
  • legătura biologică de bază a individului;
  • cadrul de dezvoltarea a individualităţii şi posibilitatea valorizării individuale datorită încărcăturii afective care îi leagă de membrii acesteia;
  • reprezintă o legătură între evenimentele trecute şi viitoare prin „istoria familiei”.

Familia – elementul natural şi fundamental al societăţii – este primul factor în educaţia copilului, cea dintâi şcoală a omului, cea care dă temelia pe care se clădeşte edificiul personalităţii iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. Mediul familial asigură protecţia, răspunde de trebuinţele elementare ale copilului exercitând o atât de mare influenţă, încât urmele ei pot rămâne uneori adânc întipărite în profilul moral-spiritual al individului. Fiecare persoană  primeşte în cadrul acestuia primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de conduită dar şi climatul socio-afectiv necesar dorinţelor şi trebuinţelor sale.

Familia reprezintă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani de existenţă personală, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea este primul instrument prin care se reglează interacţiunile dintre copil şi mediul social şi deţine un rol central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, stadii ce stau la baza structurii personalităţii individului. În familie copiii sunt crescuţi, socializaţi, protejaţi şi îşi apropie valorile culturii şi ale moralei. Ei trec printr-un proces de dezvoltare fizică, psihică, morală şi spirituală sub amprenta mediului familial. Tot în cadrul familiei are loc integrarea socială primară a copilului, cea secundară producându-se odată cu intrarea la şcoală.

Integrarea socială şi construirea comportamentelor sociale sunt dependente de climatul afectiv, modul de relaţionare întâlnit în familie şi modelul socio cultural al acesteia. Prin relaţiile pe care le stabileşte copilul cu mama, tatăl şi fraţii lui, acesta se integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valoarea şi începe să-şi formeze imaginea de sine. Multitudinea proceselor de descoperire a propriei persoane, a cunoaşterii de sine, a formării imaginii şi încrederii în forţele proprii se întâmplă în primii ani de viaţă, ani ce sunt petrecuţi în familie.

Există date multiple deţinute de ştiinţa contemporană care atestă faptul că fără educaţie din partea familiei copilul nu îşi poate dezvolta pe deplin personalitatea, întrucât doar în mediul familial deprinde o gamă de sentimente şi reprezentări despre viaţă. În plus forţa şi activitatea familiei nu se poate compara nici cu cea mai calificată educaţie primită din altă parte, deoarece numai în cadrul ei orice fiinţă poate pe deplin comunica, acumula cunoştinţe noi, poate deprinde o activitate motrică, poate simţi recunoştinţă, dragoste ş.a.

Pentru copil familia este un organism reglator care îi permite acestuia, în ciuda unei aparente sărăcii de mijloace, să trăiască o viaţă foarte intensă, o viaţă proprie copilăriei. Oricât de calificată ar fi, nicio altă instituţie nu este aşa de sensibilă la exprimarea trebuinţelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a potenţialului dezvoltării copilului, fiindcă nu include fiinţe legate atât de direct, de vital, de copil ca mama şi tata. Copilăria este o etapă fundamentală în realizarea uceniciei sociale, proces în care familia este implicată nemijlocit, având un rol social, afectiv şi cultural. Prin componenţa sa variată (sex, vârstă, generaţii) ca şi prin structura relaţională, în plan social familia pune la dispoziţie un mediu care îi oferă copilului posibilitatea să înţeleagă experienţa socială, relaţiile semnificative. Familia trebuie să-i faciliteze contactele cu societatea într-o manieră progresivă în raport cu formarea capacităţilor de autonomie comportamentală şi nu trebuie sub nicio formă să-l ferească de influenţele sociale dându-i astfel şansa acestuia să participe la viaţa socială chiar înainte de a avea conştiinţa faptului acesta.

Întrucât familia îl introduce pe copil în cele mai variate situaţii, acţionând asupra lui prin mijloace fireşti şi complexe totodată, ea constituie unul din căile de socializare şi educare cele mai complete deţinând un loc aparte în sistemul insţituţional al educaţiei- acţiune la care i se alătură mai târziu grădiniţa, şcoala, întreaga societate. Modalitatea prin care orice copil învaţă este preponderent cea a contactului său cu mediul fizic şi social. Relaţia pe care acesta o are cu mediul, răspunsul pe care îl primeşte din interacţiunile pe care le stabileşte în demersul său de exploatare şi experimentare sunt elocvente pentru dezvoltarea integrată. Acasă, în primii ani de viaţă, fiecare copil dobândeşte noţiuni despre sine, deprinde reguli, se poate repera ca identitate ca aparţinând unui grup social şi cultural, începe să îşi asume responsabilităţi, devine activ şi independent. Calitatea relaţiilor stabilite de către fiecare membru al familiei (părinţi, fraţi, bunici) cu copilul influenţează modul de dezvoltare a valorilor pe care adultul în devenire le va integra şi le va reproduce în viaţa sa. Parte componentă a familiei sale, copilul mic, de la 0 la 6 ani, are nevoie de sprijin în dezvoltarea capacităţilor sale fizice, mentale, sociale care îl abilitează să supravieţuiască şi să reuşească în viaţă, mai târziu.

Bibliografie
Băran-Pescaru, A. (2004) a, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti.
Bătrânu, E. (1997), Educaţia în familie, Editura Politică, Bucureşti
Ciofu, C. (2004), Interacţiunea părinţi – copii, Editura Medicală, Bucureşti.
Dumitrana, M. (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti.
Mitrofan I. ; Mitrofan N. (1991), Familia de la A la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Mihăilescu  I. (1995),  Familia în societatea modernă, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti.

 

prof. Maria Mihăilă

Grădinița cu Program Prelungit Nr. 236 (Bucureşti) , România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/maria.mihaila1

Articole asemănătoare