În trecut, se considera că soţii trebuiau sa rămână împreună de dragul copiilor, chiar dacă relaţiile dintre ei erau dificile. În prezent, această mentalitate s-a schimbat și se consideră că este mai bine pentru copii dacă părinții lor se despart, iar în acest fel aceștia nu vor mai fi supuși unui conflict permanent. Totuși, unele studii au arătat că divorțul a făcut bine adulţilor, însă copiii nu au avut parte de avantaje (Wallerstein si Kelly, (1980).  Copiii doresc ca părinţii lor să stea împreună, în ciuda problemelor grave din familie, tulburarea și singurătatea resimțită de aceștia fiind extrem de intensă (Marcelli, D., Braconnier, A., 2006).

Intrarea în adolescenţă marchează începutul unei conștientizări mai profunde a problemelor părinţilor şi o mai bună înţelegere a separării lor. Deşi adolescenţii înţeleg dorinţa de separare a părinţilor, asta nu înseamnă că aceştia vor fi mai puțin afectați. Tristeţea, şocul, neîncrederea și anxietatea sunt reacțiile cele mai comune exprimate de adolescenți atunci când se produce divorțul părinților. Divorţul parental aduce adeseori şi schimbări importante în ceea ce priveşte modul de viaţă al adolescenţilor. În acest sens, ei trebuie sa-şi asume anumite responsabilităţi, specifice adulţilor, cum ar fi îngrijirea fraţilor mai mici sau ocuparea unui loc de muncă. Adolescenţii înțeleg ce se întâmplă, dar sunt neputincioși în a schimba ceva. Ei sunt supăraţi de imposibilitatea controlului situaţiei, se pot simți abandonați, anxioși și depresivi și se pot angaja în comportamente riscante, cum ar fi, dependența de sex, droguri şi alcool (Lee D, McLanahan S., 2015; D’Onofrio B, Emery R., 2019). De asemenea, ei pot avea probleme cu somnul, alimentația, relaționarea, agresivitatea și învățarea (Clarke-Stewart, A., Brentabo, C, 2006).

Adolescenții sunt preocupați în această perioadă a vieții lor cu probleme referitoare la propria lor identitate: acesta este momentul în care ei încearcă să-și dea seama cine sunt. Ei trebuie să-și dezvolte o imagine de sine autentică, astfel încât să poată intra în stadiul vârstei adulte cu încredere în sine și o idee clară a obiectivelor și valorilor lor personale. Atunci când părinții divorțează, mai ales în cazul în care divorțul este neașteptat, dezvoltarea identității adolescenților poate fi marcată de haos și încrederea lor în sine poate fi subminată. Fără o direcție clară a realizării unei identități mature, adolescenții pot dezvolta tendințe patologice și comportamente deviante.

Studii și cercetări

Cercetările pe această temă susțin că adolescenții și copiii proveniți din familii divorţate au mai multe probleme comportamentale, emoţionale şi academice decât cei crescuți în familii intacte, însă diferenţele nu sunt atât de mari și nu sunt afectați toţi copiii în aceeaşi măsură. Comparându-i cu copiii din familii intacte, la copiii din familiile divorţate  există o mai  mare posibilitate de a avea probleme de conduită şi să prezinte semnele unor tulburări psihice; ei au realizări academice slabe, mai multe dificultăţi în adaptarea socială şi o stimă de sine scăzută.

Deoarece foarte multe cercetări au fost desfășurate în acest domeniu, cercetătorii au fost capabili să combine descoperirile din studii multiple și să constate diferenţele semnificative între copiii proveniți din familii divorţate şi cei proveniți din familii intacte. Una din aceste cercetări publicată de Paul Amato în 1991, a combinat rezultatele a 92 de studii în care cercetătorii au comparat starea de bine a copiilor care experienţiază divorţul, care trăiesc în familiile mono-parentale, cu aceea a copiilor care trăiesc continuu în familii intacte. În 70% din aceste studii, copiii cu părinţi divorţaţi aveau un nivel inferior al stării de bine în comparaţie cu cel al copiilor din familii intacte. Cele mai mari diferenţe erau în ariile conduitei agresive și adaptării sociale scăzute, deși diferenţele semnificative indicau, de asemenea, că cei mai mulţi copii proveniţi din familii divorţate aveau rezultate mai slabe la şcoală şi o adaptare psihologică mai precară (Forehand, R., Biggar, H., Kotchick, B.A., 1998).

Aceste cercetări au fost reluate de Amato, în 2001, folosindu-se de rezultatele a 67 de noi studii. Rezultatele acestor studii au fost izbitor de similare cu cele din 1991. După aceste cercetări din 2001, Amato dovedeşte iarăşi că acei copii proveniţi din familii divorţate erau mult mai semnificativ afectaţi decât aceia din familii intacte în ceea ce  priveşte realizarea academică, stima de sine, conduita socială, depresia şi anxietatea. O altă concluzie a studiilor lui Amato arată că între copiii proveniţi din familii divorţate şi intacte există nu numai diferenţe de ordin psihologic, ci şi o serie de probleme care ţin de sănătatea fizică. El arată, spre exemplu, că diabetul este mult mai frecvent la copiii care au trecut prin şocul divorţului părinţilor lor.

Wallerstein și Kelly au studiat reacțiile adolescenților cu vârste cuprinse între 13 și 18 ani în momentul divorțului. În plan clinic, autorii au subliniat importanța reacțiilor afective, un amestec de durere, de tristețe, dar și de furie. Adolescentul exprimă adesea un resentiment foarte violent contra unuia dintre părinți, în general a aceluia pe care îl apreciază ca fiind „vinovat”, dar în același timp refuză să ia parte la conflictul parental și se învinovățește în alegerea unuia dintre ei. Adesea, adolescentul are impresia că a fost trădat, înșelat de părinții săi. În conduitele cotidiene, adolescentul își formează foarte repede o aparentă detașare afectivă, rămâne puțin timp acasă și uneori investește foarte intens în activitățile sociale (activități sportive, culturale, grupul de prieteni).

În 1992, Hillevi M. Aro, M.D., Ph.D., și Ulla K. Palosaari, M.D. au realizat un studiu pe o populație formată din elevi din clasa a IX-a, cu o medie de vârstă de 16 ani, din sudul Finlandei. Fetele care provin din familii divorțate au raportat o stimă de sine mai scăzută decât cele care provin din familii intacte, pe când în ceea ce privește băieții nu a fost gasită o astfel de diferență. Femeile au arătat mai multe probleme cu stima de sine și relațiile interpersonale, în timp ce bărbații ai căror părinți au divorțat au raportat mai multe plângeri somatice și conflicte de autoritate.

În  studiul realizat de Katie A. McLaughlin și Mark L. Hatzenbuehler în 2009 a rezultat că evenimentele stresante din viata sunt strâns legate de dezvoltarea unei sensibilități crescute la anxietatea adolescentilor. Factorii de stres legați de problemele familiale prezic o mai mare teamă de instabilitate, teamă de incapacitate mentală și teama de a avea simptome de anxietate observabile în public.

În studiul realizat de Lisa Laumann în 2000, deși adolescenții din familii divorțate au raportat puține simptome de depresie și anxietate, cu toate acestea, mulți au raportat sentimente dureroase despre divorțul părinților, elementele cele mai frecvent aprobate incluzând vina paternă și sentimentul de pierdere, precum și convingerile că viața lor s-a schimbat din cauza divorțului.

Divorțul reprezintă o schimbare masivă în viața unui copil sau adolescent, indiferent de vârstă. Divorțul părinților este un eveniment de cotitură pentru aceștia și poate avea efecte emoționale, comportamentale și academice asupra copiilor și adolescenților, inclusiv tristețe, furie, retragere, anxietate, depresie și performanțe școlare mai scăzute. Unii pot experimenta, de asemenea, simptome fizice, un sentiment de pierdere, o stimă de sine scăzută și se pot angaja în comportamente riscante. Impactul este adesea mai mare atunci când conflictul parental continuă după despărțire, motiv pentru care această schimbare necesită o mare atenție din partea adulților responsabili.

Bibliografie
Amato PR, Keith B. (1991). Parental divorce and the well-being of children: a meta-analysis. Psychol Bull. 110(1):26-46. doi: 10.1037/0033-2909.110.1.26. PMID: 1832495.
Amato, P. R. (2001). Children of divorce in the 1990s: An update of the Amato and Keith (1991) meta-analysis. Journal of Family Psychology, 15(3), 355–370. doi.org/10.1037/0893-3200.15.3.355
Clarke – Stewart, A., Brentano, C., (2006). Divorce Causes and Consequences, Yale University Press, USA
D’Onofrio B, Emery R. (2019). Parental divorce or separation and children’s mental health. World Psychiatry. 18(1):100-101. doi: 10.1002/wps.20590. PMID: 30600636; PMCID: PMC6313686.
Hillevi M. Aro, M.D., Ph.D., and Ulla K. Palosaari, M.D. (1992). Parental divorce, adolescence, and transition to young adulthood: a follow-up study, Amer. J. Orthopsychial. 62(3), 421-428
Laumann-Billings L, Emery RE. (2000). Distress among young adults from divorced families. J Fam Psychol.14(4):671-87. doi: 10.1037//0893-3200.14.4.671. PMID: 11132488.
Lee D, McLanahan S. (2015). Family Structure Transitions and Child Development: Instability, Selection, and Population Heterogeneity. Am Sociol Rev. 2015 Aug;80(4):738-763. doi: 10.1177/0003122415592129. PMID: 27293242; PMCID: PMC4902167.
Marcelli, D., Braconnier, A., (2006). Tratat de psihopatologia adolescenței, Editura Fundației Generația, București, p. 534-535
McLaughlin Katie A.  and Mark L. Hatzenbuehler, (2009). Stressful Life Events, Anxiety Sensitivity, and Internalizing Symptoms in Adolescents, Journal of Abnormal Psychology, Vol. 118, No. 3, 659–669
Wallerstein, J.S. & J.B. Kelly, (1980). Surviving the Break-up: How Children and Parents Cope with Divorce, Basic Books, New York