Este cunoscut faptul că baza unei dezvoltări armonioase a copilului şi cunoaşterea adecvată a lumii înconjurătoare încep cu interacţiunea senzorială asupra acesteia. Dezvoltarea creierului şi evoluţia sa încep şi se bazează pe mişcare şi explorare senzorială. Atunci când copilul are o experienţă senzorială bogată, stimulii sunt abundenţi şi diferenţiati, i se oferă acestuia şansa unei dezvoltări emoţionale, intelectuale şi fizice sănătoase, cu o personalitate echilibrată.

Societatea actuală pune accent tot mai mult pe acumularea abilităţilor academice şi dezvoltare intelectuală, şi mai puţin pe construirea bazei senzorio-motrice, care constituie practic fundamentul dezvoltării nivelelor academice. Valoarea evidentă a educării şi a ascuţirii simţurilor la copil constă în lărgirea domeniului percepţiei, prin care se oferă o bază mai solidă şi mai bogată pentru dezvoltarea inteligenţei. Prin contactul permanent cu mediul şi explorarea lui, inteligenţa creează patrimoniul de idei operante, fără de care funcţionarea ei abstractă ar fi lipsită de fundament şi de precizie, de exactitate şi de inspiraţie. Valoarea educaţiei senzoriale şi rafinarea simţurilor, chiar dacă acest proces constituie doar o etapă temporară în viaţa copilului, nu scade, pentru că tocmai în această perioadă se dezvoltă şi se formează ideile fundamentale şi deprinderile inteligenţei. Educarea proceselor senzoriale vizează dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi care constituie punctul de plecare în dezvoltarea cognitivă şi a limbajului. Stimularea senzorială condiţionează abilitarea copilului pe axele principale: comunicare, dezvoltare cognitivă, autonomie personală şi socială. Caracterul practic-aplicativ al experienţelor de cunoaştere cu ajutorul simţurilor în care este introdus copilul permite înţelegerea dintre organism şi mediu.

Aşadar, stimularea senzorială şi dezvoltarea creierului se influenţează reciproc şi depind una de cealaltă. Creierul este principalul coordonator şi centru de comandă al organismului. Asemenea unei centrale telefonice, preia mesaje provenind de la ochi, urechi, nas, limba şi piele şi trimite semnale spre muşchi şi glande.

Psihologul francez Norbert Sillamy explică faptul că sensibilitatea – capacitatea mai mare sau mai mică a fiecărui individ de a avea senzaţii – este dependentă de integritatea şi maturitatea căilor nervoase. La copiii cu deficienţă mintală, ca urmare a afectării difuze a cortexului, deci a segmentului central al analizatorilor, sensibilitatea lor, îndeosebi cea diferenţială rămâne scăzută, pe fondul unor praguri senzoriale ridicate. De asemenea, se constată frecvent o creştere a tipului de latenţă sau, dimpotrivă, o precipitare în relaţiile lor la stimulii senzoriali. Afectarea sensibilităţii este una din trăsăturile ce pot fi constatate de timpuriu la deficienţii mintal şi care va exercita o influenţă negativă asupra activităţii senzorial-perceptive şi a formării capacităţilor cognitive ale acestor deficienţi.

Astfel, un creier care procesează informaţiile senzoriale în mod dezorganizat îşi pune amprenta implicit pe comportamentul copilului şi pe toate aspectele proceselor psihice, care la rândul lor sunt dezorganizate.

Kranowitz sublinia faptul că la copilul cu deficienţă mintală, participarea la experienţele copilăriei este ocazională, fără chef sau inadecvată. Incapacitatea sa de a funcţiona fără problem  se datorează faptului că nu vrea, ci faptului că nu poate. De aceea, educarea simţurilor şi stimularea senzorială sunt extrem de importante în compensare şi recuperarea copilului cu deficienţă de intelect. Marele serviciu pe care îl aduce stimularea senzorială constă în faptul că aceasta permite descoperirea unor defecte în funcţionarea simţurilor, într-o perioadă în care se poate face mult pentru remedierea lor.

Dacă facem o paralelă între copilul cu intelect normal şi cel cu deficienţă mintală putem observa că punând în faţa aceluiaşi material un copil cu intelect normal şi un copil cu deficienţă mintală, prima şi cea mai izbitoare diferenţă dintre cei doi copii constă în faptul că deficientul nu manifestă niciun interes spontan pentru materialul respectiv, trebuind să i se  atragă atenţia constant asupra materialului, invitându-l insistent să observe, să compare, să acţioneze, adică să-şi canalizeze simţurile asupra acestuia. Dacă un copil normal învaţă din proprie iniţiativă, spontan, simte nevoia de a învăţa şi a se descurca în mare parte singur, prezintă un viu interes pentru tot ceea ce îl înconjoară, absoarbe informaţii din mediul înconjurător prin implicarea tuturor simţurilor, copilul deficient nu are curiozitatea şi nici tendinţa de a învăţa. Totuşi, trebuie să înveţe, dar va reuşi numai dacă va beneficia de mult ajutor din partea cadrelor didactice. Acest ajutor trebuie să înceapă cu descoperirea şi exploatarea a ceea ce a rămas normal, în găsirea posibilităţilor de învăţare şi compensarea lor cu deprinderi practice, unde şansele deficientului mintal sunt mai mari. În vederea recuperării totale sau parţiale a echilibrului dintre organism şi mediu, specialiştii din domeniul educaţiei speciale trebuie să dezvolte, să exerseze, să educe şi să îmbogăţească componenta senzorială a fiecărui elev prin dezvoltarea capacităţilor analizatorilor valizi, prin integrare senzorială cu accent pe dezvoltarea sensibilităţii şi pe formarea percepţiilor vizuale, auditive, gustative, olfactive şi tactil- kinestezice corecte.

Organizarea spaţiului şi crearea unui mediu senzorial corespunzător asigură o bună desfăşurare a intervenţiei psihoeducaţionale şi susţin dezvoltarea abilităţilor psiho-motorii ale copilului şi a încrederii în sine.

Stimularea senzorială se poate realiza prin exerciţii individuale sau în grupuri mici, însă niciodată prin exerciţii colective. Experienţa senzorială este întotdeauna personală.

Activităţile specifice pentru stimularea şi dezvoltarea capacităţii senzoriale vizuale sunt cele pentru cunoaşterea şi învăţarea culorilor, dimensiunilor, poziţiilor şi direcţiilor, formelor şi volumelor, calităţile luminii. Totodată, se dezvoltă simţul de observaţie, atenţia şi memoria vizuală. Activităţile specifice pentru dezvoltarea sensibilităţii auditive sunt cele pentru recunoaşterea şi diferenţierea timbrului, intensităţii sunetelor, diferenţierea ritmurilor. În cadrul stimulării olfactive, activitatea va fi direcţionată spre domeniile mirosurilor familiare, mirosul lichidelor, alimentelor, parfumurilor şi săpunurilor, mirosurilor specifice din natură. Capacitatea de stimulare a sensibilităţii gustative se realizează prin activităţi de discriminare gustativă, de identificare a diferitelor gusturi, recunoaştere a specificităţii gusturilor, de descoperire a gusturilor plăcute sau neplăcute. Stimularea tactilă se realizează prin facilitarea interacțiunii copilului cu cât mai multe texturi ale obiectelor din jurul lui, încurajând apropierea sa față de varietatea naturii. Pe lângă cele cinci simţuri clasice amintite de Aristotel în urmă cu două milenii, fiziologii amintesc şi de simţul kinestezic care se referă la capacitatea de a percepe mişcarea diferitelor părţi ale corpului. Aproape toate experienţele senzoriale sunt însoţite de mişcări. Putem să ne mişcăm fără să atingem nimic, să reproducem şi să ne amintim mişcarea făcută, direcţia ei, stimulând astfel simţul kinestezic; când însă ne mişcăm atingând un lucru, se contopesc două senzaţii: cea tactilă şi cea musculară, din care rezultă un simţ special, simţul pe care psihologii l-au numit simţ stereognostic.

Prin atingerea lucrurilor din jurul său, copilul descoperă lumea. Fără simțul tactil, ar fi ca și cum copilul ar purta mănuși, informația ar fi incompletă și manipularea obiectelor mai puțin precisă. În activităţile orientate pe simţul tactil copilul învaţă prin simţul atingerii, al pipăitului. Deşi simţul tactil este răspândit pe întreaga suprafaţă a corpului, activităţile practice oferite copilului sunt limitate la vârfurile degetelor sale, permiţând astfel concentrarea informaţiilor pe o mică parte a corpului său. Luând obiectele în mâini, el primește informații asupra greutății și formei lor, asupra texturilor.  Însă, când mâna se mişcă atingând de jur-împrejur un obiect, la impresia tactilă se adaugă impresia mişcării pe care a făcut-o. Această impresie este atribuită unui simţ muscular şi care permite depozitarea multor impresii într-o memorie musculară sau o memorie a mişcărilor făcute.

Simţul stereognostic are valenţe deosebite în procesul de predare-învăţare, deoarece cunoaşterea unui obiect extern se realizează cu o mai mare uşurinţă. Există o mai mare siguranţă în recunoaşterea lucrurilor şi îndeosebi o uşurinţă mai mare de a-şi aduce aminte de ele, atunci când sunt palpate, decât atunci când participă doar recunoaşterea vizuală. Antrenarea şi ascuţirea acestui simţ va lărgi orizontul percepţiilor, furnizând o bază mai solidă pentru dezvoltarea intelectuală.

În cadrul proceselor instructiv-educative cu copilul deficient mintal putem antrena simţul stereognostic cu ajutorul jocurilor senzorio-motorii. Noţiunile ştiinţifice din cadrul lecţiilor pot fi asimilate mai bine de elev implicând pe lângă analizatorii vizual şi auditiv, şi simţul stereognostic. Astfel, noţiunile ştiinţifice dobândite de copilul deficient mintal au o acoperire senzorială, având la bază contactul direct cu obiectul. Lucrând cu obiectele, copilul intră în contact şi cu noțiunile de lungime, lățime, înălţime, grosime, volum, cu diferite forme geometrice plane (triunghi, pătrat, cerc, dreptunghi, trapez, romb, etc) și tridimensionale (sferă, cub, con, prismă). Asocierea cuvântului cu percepţia senzorială, reuşeşte nu numai să fixeze acea asociere în mintea copilului deficient, dar aproape că îi înviorează energia perceptivă. Obiectul pare acum asimilat prin două legături: prin înfăţişare şi prin nume. După consolidarea şi familiarizarea cu anumite obiecte putem introduce activităţi stereognostice, nemaiimplicând simţul vizual sau auditiv. Ne sunt cunoscute în programa şcolară activităţi de tipul „Trăistuţa fermecată”, activitate reprezentată printr-un săculeţ în care sunt introduse diferite obiecte, cunoscute pentru copil. Atunci când mâna este introdusă în săculeţ, în primul rând trebuie căutate obiectele. Simţul tactil combinat cu memoria musculară va transmite informaţia la creier. În creier există deja memoria despre obiecte, iar combinaţia formelor lui se simte în creier prin imaginea obiectului care este în săculeţ. La copil, simţul stereognostic poate fi atât mijloc de cunoaştere, cât şi mijloc de memorizare.

Simţul stereognostic nu se referă deci, numai la a verifica imaginile vizuale, ci de a exercita mişcarea în sine şi de a construi acel edificiu fiziologic care este coordonarea mişcărilor, necesară pentru pregătirea organelor exprimării. Observăm strânsa legătură dintre simţuri şi mişcare şi faptul că experienţele senzoriale depind de componenta motorie a fiecărui individ. Exersarea simţurilor se face prin mişcări care se coordonează în conformitate cu realizarea unui scop conştient. Tocmai această mişcare ajută atenţia să se concentreze constant într-un exerciţiu repetat.

În procesul de predare la clasele cu deficienţi mintal ne lovim deseori de refuzul elevilor de a scrie, de fuga de efort şi dezinteresul acestora pentru scris-citit.  Monotonia, produsă de formele stereotipe ale exerciţiilor produce plictiseală care influenţează la rândul său, dorinţa de a învăţa, interesul şi atenţia elevilor. Prin introducerea jocurilor şi exerciţiilor senzoriale, atmosfera se înviorează şi scoate elevul din starea de monotonie, astfel încât să-şi atingă scopul propus. Pe lângă stimulare vizuală şi auditivă în învăţarea scris-cititului, putem apela pentru început şi la simţul stereognostic. Cu ajutorul unor litere, de diferite  texturi putem ajuta copilul să devină conştient de sunetele din limba vorbită şi să le asocieze simboluri prin intermediul simţurilor vizual, auditiv, tactil şi kinestezic. Aceste litere, nu doar imprimate pe hârtie, ci realizate din material senzorial (fetru, spumă poliuretanică, plastic, glaşpapir) oferă o experienţă multisenzorială: copilul vede litera şi îi urmăreşte conturul cu degetele în timp ce aude sunetul ei, pronunţat de profesor. În plus, i se poate indica direcţia corectă de scriere a literelor, iar informaţia va fi păstrată în memoria musculară pentru momentul când va începe să scrie. Dacă memoria motrică a fiecărei litere se capătă prin exersarea gestului de urmărire a conturului, folosirea degetelor anticipează modul în care ţinerea instrumentului de scris va solicita musculatura mâinii. Aceste senzaţii tactile aduc mai multe beneficii decât un simplu creion. Simţurile şi mâna lucrează împreună. Aşa cum mâna este legătura prinderii cu ajutorul degetelor, tot aşa simţurile sunt organe de prehensiune a imaginilor din lumea exterioară, necesare pentru inteligenţă.

În concluzie, explorarea senzorială şi mişcarea trebuie să facă parte din procesul de învăţare; abordarea senzorială creşte puterea de concentrare prin activităţi care răspund dorinţei interioare a copilului şi îi fac plăcere. Cu cât există mai multă mişcare şi experienţă senzorială, cu atât există mai multă stimulare mentală şi o mai mare dezvoltare intelectuală.

Bibliografie
1. Kranowitz, C., (2012), Copilul desincronizat senzorial, Editura Frontiera, Bucureşti
2. Montessori, M., (1977), Descoperirea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Păunescu, C., Ene, L., (1997), Terapia educaţională integrată, Editura Pro Humanitate, Bucureşti
4. Radu, Ghe., (2000), Psihopedagogia şcolarilor cu handicap mintal, Editura Pro Humanitate, Bucureşti
5. Sillamy, N., (1996), Dicţionar de psihologie, Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti