Articolul prezintă schimbările pe care le produce începutul școlii în plan intraindividual și relațional pentru elevii care sunt la început de ciclu de studiu în clasa pregătitoare. Prezentarea pornește de la analiza impactului pe care îl are percepția începutului unui nou ciclu școlar asupra elevilor și familiilor lor, informațiile fiind, pe de o parte, rezultatul experienței de la cabinetul de consiliere școlară și concluziile studiilor de specialitate din domeniu, pe de alta. Abordarea temei este realizată din perspectivă psihosocială privind trecerea de la o etapă de studiu la alta. În final, articolul prezintă câteva sugestii de facilitare a adaptării micilor viitori elevi, care sunt adresate atât familiei, cât și agenților educației din instituții de învățământ preșcolar și școlar.

„Cea mai importantă zi din educația noastră nu e ziua în care absolvim, ci prima zi de școală.” – Harry Wong

Începutul școlii coincide cu debutul odiseii formării micului cetățean care își inițiază astfel ucenicia socială în instituțiile de educație. Este un moment perceput, în general, ca o rupere de spațiul copilăriei autentice și de fascinanta lume a poveștilor, și o accesare a universului cunoașterii care poate părea un mediu greu comprehensibil și puțin atractiv. Articolul analizează câteva dintre opiniile cele mai frecvente ale micuților elevi în devenire și ale familiilor lor, prin prisma experienței de cabinet și a unor studii dedicate, pentru a identifica, în final, moduri de abordare eficientă a acestei treceri de la un nivel de educație la altul.

Grădinița este universul poveștilor și al magiei, unde copilul testează roluri imaginare prin basmele pe care le trăiește și le analizează cu sprijinul și sub privirile calde ale „zânei tărâmului copilăriei”, educatoarea. Aceasta transformă orice informație matematică, literară sau științifică prin „bagheta” sa creativă în joc, legendă sau mit, construind universul copilului cu sensuri și valori autentice. Gândirea copilului este una intuitivă, după teoria piagetiană (Piaget, 1947), prelogică, în care se formează operațiile cognitive și se bazează pe raționamente transductive prin asocieri spontane de termeni sau informații. Activitățile derulate se adresează atât afectivului, cât și cognitivului, copilul atașându-se de concepte sau informații și astfel putând să le acceseze motivat și să le stocheze în structura sa cognitivă în evoluție. Deseori cei mici prezintă informații din domeniul științei în manieră personalizată, creând adevărate povești despre fenomenul respectiv, față de care își construiesc o atitudine autentică de susținere sau respingere, cu atâta naturalețe încât, dacă ființa umană și-ar păstra această trăire atitudinală a științei în perioada adultă, probabil că progresul tehnologic ar fi însoțit de conștiință și ar avea un alt curs mai responsabil.  Însă, legea evoluției determină ca dezvoltarea unor subsisteme ale personalității umane să reducă din vârfurile atinse în perioada anterioară, pentru a crea altele cu altă structură, chiar dacă acest modus operandi duce la anumite pierderi. Mediul clasei este stimulant prin arhitectura sa generoasă care îmbină magicul prin prezența colțurilor dedicate jucăriilor și a imaginilor ce reprezintă scene din povești, sau primele cunoștințe autentice de știință reprezentate de cifre sau planșe despre natură și viața socială. Fiecare prim contact vizual al copilului cu acest spațiu fascinant este o trecere în lumea grădiniței în care descoperă personajele preferate și reușește să își apropie lumea științei de universul magic al copilăriei. Sfârșitul acestei etape „de miere” din viața micuțului este asociat cu o „părăsire” a magiei copilăriei, ceea ce face dificil accesul la universul școlar asociat cu regulile stricte și știința „fadă”. Fiecare prag de trecere de la un  stadiu la altul este perceput ca o pierdere a rutinelor afective și a confortului, ceea ce determină o lentoare sau o amânare în acceptarea noutății.  Copilul preșcolar pierde cel puțin patru elemente esențiale din lumea care îi este familiară:
a. mediul ludic al clasei;
b. atmosfera magică a activităților educative;
c. figura maternală-fermecătoare a educatoarei care este artizanul acestui mini-univers minunat;
d. colegii care devin alter-ego al fiecărui micuț în drumul spre autocunoaștere.

De fapt, el pierde din firescul perioadei ontologice specific și se îndreaptă spre un alt spațiu necunoscut care îi provoacă fiori de teamă și curiozitate deopotrivă. Modul în care școala este percepută de copii se datorează, în primul rând, opiniilor părinților și, în al doilea rând, felului în care educatoarea știe să conducă ultimele activități spre rutina școlară. Așadar, prima formă de cunoaștere a mediului școlar este una istorisită, indirectă care creează primele așteptări ale micului debutant față de noul spațiu. Facilitarea trecerii la școală depinde în mare măsură de aceste pre-concepții pe care copilul le aude la adulții relevanți și care sunt sursa construcției mentale a noului mediu pe care micuțul o face pornind de la spațiul grădiniței cu care este familiar. În final, ceea ce crede viitorul elev despre școală este, în fapt, o grădiniță modificată conform frânturilor de opinii reținute de la cei mari pe care i-a ascultat. Deci, la accesul în prima zi de școală, copilul încă nu a renunțat la universul magic cu care este atât de obișnuit, de aceea, învățătorul trebuie să știe cum să îmbine familiarul micului elev cu disciplina și cerințele specifice. Voi analiza succint modificarea celor patru elemente enunțate anterior ca fiind esențiale în adaptarea la noul spațiu de educație.

a. Primul contact cu mediul clasei poate fi dezamăgitor, întrucât prezentarea este diferită și pare austeră în comparație cu multitudinea de stimuli ludici colorați și plini de poveste din grădiniță. Băncile sunt, în primul rând, un factor de distanțare și direcționare spre un singur punct pentru copiii familiarizați cu scăunele care le permiteau apropierea și mobilitatea în orice direcție. Din start, elevul se simte unul dintre mulții ceilalți copii, pierzând din acel sentiment al unicității pe care îl avea în grădiniță pe scăunelul său personalizat pe care putea să îl mute și în jurul căruia își construia mini-universul relațional. Cu toate acestea, „marcarea” băncuței cu un semn personalizat sau permiterea accesului în clasă cu un obiect tranzițional (un item familiar de care este atașat copilul și care să îi dea confort afectiv în medii pe care el le percepe mai puțin „prietenoase”) ar fi o modalitate de facilitare a adaptării și integrării în noul mediu. Organizarea unui colț al jocului ar fi o punte între rutina veche și noutatea sarcinilor.

b. Atmosfera clasei este percepută ca fiind sobră în comparație cu relaxarea din timpul activităților de la grădiniță: jucăriile nu mai sunt accesibile în orice moment, pauzele nu sunt dese și înveselite de jocuri tot timpul, iar activitățile sunt desfășurate după reguli stricte, de multe ori neînțelese de către noii elevi. Pare că aceasta a fost o trecere de la copilărie la o lume a unor adulți în miniatură. La această vârstă, există o motivație extrinsecă puternică pentru a respecta normativitatea întrucât aceasta îi asigură copilului recunoașterea în cadrul grupului și aprecierea învățătorului. De aceea crearea regulilor împreună cu elevii, pornind de la povestiri care să le confirme  ar putea apropia copiii de dimensiunea normativă a clasei și ar asigura respectarea lor. Crearea unui sistem de premiere a respectării acestora va „îndulci” puțin latura restrictivă și va menține motivația la un nivel optim. O altă provocare este reprezentată de programul zilei de școală care este strict și mai solicitant decât zilele de grădiniță. Dacă fiecare copil ar fi responsabilizat cu sarcini mici (făcutul patului, aranjatul mesei, spălatul pantofilor, etc) încă din primii ani de frecventare a instituției preșcolare, trecerea la rutina școlară ar fi mai ușor de realizat, fără un impact prea mare asupra randamentului copilului. Un program fix de somn noaptea și după-amiaza încă de la vârste mici asigură o disciplină mentală bună și o stare psihică optimă chiar în condiții de schimbare a mediului de studiu.

c. De la lumea grădiniței guvernată în mod magic de către educatoarea care este precum o „zână” capabilă să transforme banalul în tărâmul fermecat al poveștilor, la universul școlar unde învățătoarea devine ingeniosul vrăjitor din Oz, ce reușește cu creativitate și înțelepciune să întoarcă lumea magică interioară a fiecărui copil spre realitate, micul elev trăiește o dramă în eforturile de a se adapta. Relația apropiată și personalizată cu educatoarea este înlocuită de o nouă ecuație în care regulile impuse creează un hiatus afectiv între el și învățător. O atitudine caldă și egală față de toți elevii este cheia unei adaptări mai rapide. În timp, învățătoarea reușește să înlocuiască iubirea pierdută față de educatoare și va deveni motivația de a veni la școală și voința de a fi cel mai bun pentru a fi apreciat de aceasta. Mulți își amintesc cu duioșie de primul dascăl – învățătoarea care le-a pus stiloul în mână și le-a format primele deprinderi de studiu. Poate că cel mai ușor mod de a facilita adaptarea la școală este factorul uman competent care poate gestiona resursele cu creativitate pentru a suplini pierderile percepute prin trecerea la alt mediu educogen.

d. Colegii noi sunt o provocare socială pentru orice copil care începe școala. Pe lângă schimbările esențiale menționate anterior, factorul suportiv care ar trebui să fie reprezentat de covârstnici este încă în constituire. Există situații în care mai mulți colegi de grădiniță sunt repartizați în aceeași clasă, însă problema adaptării sociale este reală pentru mulți dintre copii. Din această perspectivă, jocurile și activitățile de intercunoaștere, de comunicare în perechi sau grupuri interschimbabile încă din prima zi sunt un avantaj și o modalitate de a facilita adaptarea mai rapid. Constituirea unui ritual zilnic de întâlnire prin saluturi personalizate, prin confecționarea unei cutii cu gânduri pozitive sau a unei „bănci de motive bune” de a veni la școală pot fi liantul dintre copii, învățătoare și școală.

Crearea clasei pregătitoare a pornit de la nevoia de a apropia copilul de mediul nou treptat, mai întâi fizic și socio-afectiv, apoi, în clasa întâi prin informații și formarea de deprinderi și abilități intelectuale. Cu toate acestea încă există dificultăți în primele luni de școală. În general, acestea derivă din setul de așteptări ale copiilor și ale părinților. Conform unui studiu realizat de ISE în 2012, sunt mai multe atitudini ale familiilor la debutul copiilor lor în clasa pregătitoare:

• așteptări pline de speranță
• așteptări marcate de teama de nou, de eșec
• așteptări realiste
• așteptări neutre care nu acordă debutului școlii o importanță mare.

În general, așteptările copiilor sunt construite pe baza opiniilor auzite la părinți, iar atitudinile de încredere sau neîncredere în școală sunt de asemenea o oglindă a convingerilor parentale. De multe ori, părintele vine cu propriile proiecții construite în baza experienței personale, uitându-se de factorul timpului care a schimbat circumstanțele față de cele în care părintele s-a format. Pe de altă parte, există tendința de a împovăra școala cu toată responsabilitatea educării copilului, iar așteptările depășesc limita realității ceea ce va face ca inerent dezamăgirile să apară. Cu cât speranțele proiectate pe școală sunt mai apropiate de realitate, cu atât copilul se va adapta mai ușor deoarece hiatusul dintre percepția inițială și ceea ce trăiește este mai mic și mai ușor de compensat. Dacă fiecare părinte ar percepe începutul școlii ca pe un debut al copilului în lumea cunoștințelor și nu ca pe un start într-o competiție între copii, părinți, așa cum este de multe ori înțeles de familii, atunci suportul de care micii elevi au nevoie în primele luni ar fi mai consistent și mai bine țintit din partea adulților relevanți. Este bine de înțeles că școala nu este un bloc start într-o competiție între stiluri parentale sau între copii, ci este un start în propria lor dezvoltare și evoluție, singurele amenințări în cursa aceasta spre autodesăvârșire fiind scăderea motivației, teama de eșec, lipsa susținerii și a modelelor adecvate.

În concluzie, debutul micuților elevi la școală este un moment care trebuie înțeles ca o trecere de la un nivel de educație la altul, fiind un start în autodezvoltare și în adaptarea la cerințele societății replicate miniatural în clasă. Pentru ca acest prag să fie mai ușor de accesat de către copii, adulții relevanți în această ecuație a educației îi pot sprijini pe cei mici încă din ultimul an de grădiniță.

Astfel, în grădiniță:

• Educatoarea poate aborda activități specifice școlii în grupa mare și poate reajusta regulile clasei în „stil școlar” pentru a pregăti trecerea la rigoarea specifică climatului instituțiilor școlare.
• Poveștile alese pentru discuție să aibă personaje copii care trec la nivelul de școlari și să abordeze probleme de adaptare specifice pentru a identifica modalități de coping și a-i familiariza cu scenarii posibile.

În clasa pregătitoare:

• Învățătoarea poate organiza activități extrașcolare cu noii elevi în primele zile pentru a le facilita adaptarea socială.
• Se poate crea un ritual de sărbătorire a zilei copiilor pentru a-i oferi fiecăruia momentul de unicitate și apreciere esențial în construirea stimei de sine și în integrarea activă în grupul clasei.
• În primele zile de școală pot fi rezervate minute în care fiecare să își exprime emoțiile sau momentele plăcute din timpul zilei – acestea sunt necesare pentru a-i încuraja pe toți copiii să se exprime și să participe la viața colectivului.
• Regulile clasei trebuie să fie create și discutate cu toți elevii, accentuând utilitatea lor pentru mersul bun al activității.

În familie:

• Părintele să fie atent la toate schimbările de rutine sau afective pe care copilul le poate avea în această perioadă pentru a putea identifica eventualele tulburări de somn, de alimentație datorate temerilor de școală/ eșec/ comunicare cu colegii, sau tulburări de tip afectiv: tristețe, anxietate care sunt originate în ruperea de mediul preșcolar. Se știe că sunt copii care experimentează anxietatea de separare în primul an de școală, reflectată în dificultatea de a se despărți de părinte în primele săptămâni de școală În general, sunt copii care au frecventat puțin grădinița). Toate aceste semne ale inadaptării pot fi rezolvate prin intervenția unui specialist la primele manifestări.
• Familia să discute despre rolul pozitiv pe care îl are școala în atingerea țelului pe care fiecare copil și-l formulează încă din grădiniță (chiar dacă acesta este doar un vis al copilăriei, el trebuie susținut și activat ca motivație pentru învățare).
• Indiferent de opiniile mai puțin plăcute ale părinților despre sistemul de învățământ, acestea nu trebuie sub nicio formă să ajungă în sufletul și mintea micului elev. Dincolo  de calitatea sa parentală, nici mama, nici tatăl nu au dreptul de a fura șansa copilului de a-și forma singur o opinie despre școală. De multe ori ceea ce adultul consideră inutil și lipsit de atractivitate, pentru copil are altă valoare deoarece lumea interioară care judecă/ evaluează (interesele, motivația, modul de trăire a emoțiilor) este diferită. Părintele trebuie să învețe să își detașeze ființa de cea a copilului și să-i dea spațiu suficient pentru a-și construi propria personalitate cu propriile opinii și experiențe.
• Și, nu în ultimul rând, părintele trebuie să fie lângă copil să îl asculte, să îl urmărească în evoluția sa în permanență, să fie acea „plasă de siguranță” care îi asigură echilibrul atât în situații banale, cât și în cele mai grele momente.

În concluzie, adaptarea copiilor la trecerea la școală depinde în mare măsură de coerența de cerințe și stiluri educative dintre mediul preșcolar și școlar și de acordarea așteptărilor cu realitatea socială. În această ecuație a educației, părintele este cel care face diferența prin disponibilitatea sa de a-și însoți și susține afectiv copilul pe drumul spre desăvârșire, ușurând trecerea unui prag atât de important în viață și oferindu-i un model pozitiv de integrare.

„Vei ajunge în locuri minunate. Astăzi e prima ta zi! Muntele tău așteaptă, așa că nu mai sta pe gânduri!” (Dr Seuss)
„Toții copiii încep școala cu imaginații efervescente, minți fertile și dorința de a încerca și gândi lucruri noi.” (Ken Robinson)

Bibliografie
1. Piaget, Jean. The psychology of intelligence. Routledge Publishing House, 2001/1947 prima publicare
2. ISE, (2012). Acomodarea copilului cu trecerile de nivel din învățîmântul obligatoriu, București