Intrarea în școală reprezintă un moment foarte important pentru copil. În primul rând, micul școlar trebuie să treacă de la mediul familial construit pe căldură și afecțiune părintească (un climat apropiat) la un mediu mai distant (climatul oficial, mai rece), cum este cel școlar. Intrarea în școală transformă în totalitate poziția copilului în societate și caracterul activității sale. Din acest motiv, trebuie acordată o atenție specială pregătirii copilului pentru școală, dar și primirii copilului în școală.

În primele clase, copiii își însușesc un volum considerabil de cunoștințe, care le lărgesc orizontul intelectual și adâncesc capacitatea lor de a înțelege lucrurile. „Privită din punct de vedere socio-moral, evoluția școlarului mic este influențată de dezvoltarea relațiilor lui cu adulții și cu alți colegi de clasă. În acest sens, sunt semnificative pentru copil relațiile pozitive, de cooperare și căldură ale părinților, sau, dimpotrivă, atitudinea lor de respingere, care se manifestă prin ostilitate, răceală și autoritate brutală sau, pur și simplu, prin indiferență. În familiile în care părinții manifestă constant un control intens, riguros, copiii sunt (în general) mai puțin prietenoși și creativi, mai dependenți de alții și au un proces de maturizare mai lent. Pe de altă parte, în familiile în care se exercită un control prea lejer sau se manifestă indiferență, copiii au tendința de a deveni dezordonați, necompetitivi, neadaptați.” (E.Verza)

Cadrele didactice și părinții cu atitudine ostilă pot declanșa și dezvolta la micul școlar o atitudine de conformism, de încredere redusă în propriile forțe, iar în situațiile de acceptare, valorizare și căldură afectivă, copiii au tendința să-și formeze și să manifeste o înaltă stimă de sine, optimism, încredere în sine, autocontrol.

Tot acum iau amploare noi tipuri de relatii supuse aceloraşi reguli şi regulamente, conturându-se astfel rolul de elev din clasele mici şi statutul social legat de randamentul şcolar. Tot universul interior al copilului se lărgeste prin asimilarea continuă de cunoştinţe şi responsabilitatea faţă de calitatea lor, responsabilitatea faţă de efectuarea sarcinilor, prin situaţia de colaborare şi competiţie ce formează sentimente sociale. În viaţa copilului apare un nou adult, învăţătorul, ce este pentru copil „reprezentantul marii societăţi”, cu idealuri şi aspiraţiile sale.

La începutul școlarității, gândirea copilului are încă un pronunțat caracter intuitiv, fiind orientată spre rezolvarea problemelor concrete care apar în cursul activității. Copilul devine capabil să explice, să argumenteze, să dovedească adevărul judecăților sale. Desigur, elemente ale gândirii intuitive, concrete, cu caracter practice, specific preșcolarului, mai apar încă în gândirea școlarului mic mai ales în fața unor sarcini noi, neobișnuite, dificile. În procesul de învățământ se dezvoltă operațiile de gândire absolute indispensabile oricărei activități intelectuale: analiza și sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea, clasificarea și concretizarea logică. Gândirea devine mai productivă, ca rezultat al creșterii gradului de flexibilitate și mobilitate, al utilizării diferitelor procedee de activitate mintală.

Deși jocul își pierde din importanță, acesta este însă activ. Adeseori, experiența de viață acumulată, preocupările adulților din preajma lor și relațiile dintre aceștia, activitatea de îndeplinire a sarcinilor școlare este evocată în joc. Tot mai pronunțat este spiritul competitiv, iar dăruirea în vederea succesului, a câștigului, este totală. I se dezvoltă spiritul de echipă și conștientizează ideea de cinste și de obligativitate. El dă impresia că este tot timpul grăbit, manifestă o relativă instabilitate motrică, fapt reflectat și în aranjarea neglijentă a lucrurilor, a servirii mesei pe fugă etc. Este sensibil la ignorare și se supără repede, dar și uită repede.

Sub impactul activităților comune, care-i prilejuiesc numeroase contacte și relații, se dezvoltă sfera sensibilității morale ale copilului. Apare prietenia interpersonală, se dezvoltă sentimentul răspunderii, delicatețea, noblețea și dăruirea afectivă. Contactul nemijlocit cu învățătorul și influența exercitată de acesta fac ca șa școlarii mici să se dezvolte sentimentul încrederii, stima și atașamentul față de persoana celui care-l educă și-l instruiește. Emoțiile și sentimentele estetice sunt strâns legate, la această vârstă, atât de momentele de contemplare a „obiectelor” artistice (audierea muzicii, perceperea unor tablouri, recepționarea imaginilor din poezii și povestiri ), cât și de participarea activă a copilului la creația artistic: desen, compuneri (versuri, mici povestiri) etc.

În ceea ce priveşte stadiile dezvoltate de Erikson, Kohlberg si Piaget, perioada micii şcolarităţi poate fi încadrată astfel:

• Stadiul dezvoltării psihosociale: hărnicie vs. inferioritate (se remarcă existenţa elevilor buni şi slabi la învăţătură);
• Stadiul dezvoltării cognitive (operaţii concrete ale gândirii şi începutul operaţiilor formale). Elevii din clasele mai mari pot să utilizeze experienţele concrete pentru a învăţa să lucreze cu abstracţiuni;
• Stadiul dezvoltării morale: trecerea de la moralitatea constrângerii la moralitatea cooperării (elevii percep regulile, însă se supun acestora pentru a-i impresiona pe ceilalţi).

O serie de mutaţii se produc în procesele cognitive senzoriale. Începând cu vârsta de opt ani creşte câmpul vizual: atât pentru vederea centrală, cât şi pentru vederea periferică. În jurul vârstei de zece ani se cristalizează câmpul vizual al citirii, ceea ce facilitează asimilarea cunoştinţelor. Sensibilitatea auditivă este legată de însuşirea citit-scrisului, care stimulează auzul fonematic. Creşte capacitatea de autocontrol a emisiunilor vocale. Auzul îi permite copilului să aprecieze distanţa până la diferite obiecte după semnalele sonore pe care acestea le emit.

În ceea ce priveşte percepţia, vom menţiona mai întâi că micul şcolar începe să se orienteze corect spaţial. Parcurgerea distanţelor (de exemplu, de acasă la şcoală sau la magazin) îi dezvoltă percepţia spaţială. Activitatea de zi cu zi îl ajută să diferenţieze, fără prea multe erori, direcţia spaţială (la dreapta, la stânga, la nord etc.) Percepţia spaţială este stimulată în acelaşi timp de citire şi scriere,care presupun evaluări corecte privind forma, mărimea, distanţele dintre litere, precum şi de lecţiile de geometrie, ştiinţele naturii care, de asemenea, permitcunoaşterea mărimilor, formelor, reliefurilor. Percepţia timpului evoluează prin aprecierea duratei lecţiilor, a pauzelor, a pregătirii temelor pentru acasă.

Transformări importante se produc în reprezentările copilului. Aceste transformări se referă atât la conţinutul reprezentărilor, cât şi la capacitatea copilului de a opera cu ele. Senzaţiile şi percepţiile se dezvoltă atât pe plan calitativ cât şi cantitativ; devin mai precise, mai complexe şi mai corect orientate pe obiect. Copilul reuşeşte să obţină capacitatea de a sesiza caracteristicile definitorii şi generale ale obiectelor percepute în funcţie de criterii mai precise. Reprezentările devin mai variate, pot fi desprinse de obiect, ceea ce îl ajută pe elev să opereze cu noi imagini. La nivelul memoriei, la aceasta etapă de vârstă recunoaşterea are o mare importanţă (copilul stabileşte asemănări şi deosebiri între obiecte), precum şi reproducerea. Reproducerile mnezice sunt nu numai verbale, ci şi de acţiune, chiar afective. La începutul perioadei (6-8 ani), reproducerile nu sunt fidele, dar pe măsura înaintării în vârstă (spre 10-11 ani) sunt tot mai exacte. În jurul vârstei de 8 ani predomină memoria mecanică, involuntară şi cea de scurtă durată şi este condiționată de încărcătura afectogenă (copilul reține, în mare parte, ceea ce l-a impresionat cel mai mult).

În ceea ce priveşte limbajul, acesta constituie unul dintre cele mai accentuate fenomene ce îi diferenţiază pe copii la intrarea în şcoală. Vocabularul copilului la intrarea în şcoală cuprinde aproximativ 2500 cuvinte, iar la terminarea ciclului primar poate ajunge la 5000 de cuvinte). Mediul de provenienţă şi capacităţile sale intelective determină un anumit nivel al dezvoltarii limbajului. Diferenţele sunt mai accentuate la nivelul exprimarii, foneticii, a structurii lexicale; de asemenea, pot să apară şi eventuale handicapuri de limbaj ce vor diferenţia mai pregnant copiii.

Până la intrarea în şcoală, activitatea copilului se reduce numai la a face ceea ce îi procură plăcere. Spre sfârşitul ciclului primar elevul este capabil de un efort susţinut, dozat şi previzibil în care se impune propria sa voinţă. E. Verza consideră că „efortul voluntar îl face pe copil să fie mai atent la comportamentele sale şi ale altora, să se autoevalueze corect în raport cu alţii, să devină mai independent în conduitele sale”.

Activitatea de învăţare reflectă personalitatea în formare a copilului de vârstă şcolară mică. Noua formă de activitate a copilului (învăţarea) şi noul lui statut şi rol de elev ridică pe o treaptă nouă, superioară, procesul de cristalizare a personalităţii, ceea ce se exprimă printr-o serie de atitudini pozitive şi prin manifestări exterioare mai controlate.

La această vârstă şcolară se constată o mare diversitate temperamentală: unii copii sunt vioi, comunicativi, veseli, optimişti, alţii sunt mai retraşi, calmi, imperturbabili, liniştiţi; o altă parte dintre ei sunt energici, neliniştiţi, impetuoşi, uneori impulsivi; în sfârşit, unii copii au disponibilităţi energetice reduse, sunt sensibili, puternic afectaţi de notele mici, foarte exigenţi cu ei înşişi, dar lipsiţi de încredere în forţele proprii.

Bibliografie:
Albu,G. (2002). În căutarea educației autentice. Iași: Ed.Polirom.
Verza E. (1993). Psihologia vârstelor. București: Ed. Hyperion.