Stimularea interesului pentru lectură și formarea de cititori pasionați sunt strâns legate de modul în care se recomandă ce și cum ar trebui să se citească. În primul rând, există un întreg „arsenal” profesional care să stârnească curiozitatea tânărului cititor. Un prim pas îl reprezintă eliminarea din start a listelor de lecturi, chiar și cele obligatorii, stabilindu-se în schimb titluri pe două-trei săptămâni (de preferat o lectură obligatorie impusă de profesor și o lectură proprie agreată de el).

O altă strategie este prezentarea și recenzarea unor cărți care să-i captiveze pe elevi, incitându-i la lectură. Se recomandă chiar lectura frontală a unor pasaje semnificative dintr-o carte care sa-i determine pe tinerii cititori să aprofundeze cartea respectivă. O altă operație susținută de teoreticieni este vizualizarea fișelor de bibliotecă personale, dar și vizita făcută la bibliotecile lor personale. Montarea unor secvențe artistice este un alt argument deoarece acesta nu oferă doar un spectacol minunat, ci reprezintă în același timp o formă de cunoaștere și de valorificare a operelor citite. Promovarea culturii livrești, a cărții în general, se mai poate realiza și prin întâlniri cu scriitorii, organizarea de expoziții de cărți, vizitarea bibliotecilor, participarea la dramatizări. Stimularea interesului pentru lectură poate fi obținut și prin publicarea creațiilor elevilor în revista școlii, prin realizarea unor concursuri care să-i motiveze pe elevi la un număr cât mai mare de lecturi. De altfel, și interzicerea vizionării filmului în locul lecturii poate constitui o mică bucată din marele „puzzle” al lecturii.

În ceea ce privește evaluarea competențelor de lectură, problematica este destul de des abordată, însă diferențiată în funcție de cele trei modele ale literaturii: modelul cultural care are în vedere formarea unei competențe de lectură a elevilor, modelul lingvistic care vizează formarea de competențe analitice și modelul dezvoltării personale. Acesta din urmă urmărește crearea de oportunități care să formeze o atitudine deschisă față de textul literar.

Înainte însă de a controla competențele de lectură ale elevilor, trebuie verificată în ce măsură lectura respectă particularitățile de vârstă ale copiilor. În același timp, se recomandă ca lectura să fie evaluată pe tot parcursul anului școlar. Demersul poate debuta cu un mic chestionar care să vizeze calitativ și cantitativ, ce și cât au citit elevii în vacanță. Importantă este și originea sursei de proveniență a cărții, întrucât doar astfel se poate eticheta interesul acordat pentru obținerea acesteia. Un alt mijloc eficient de evaluare îl reprezintă verificarea fișelor de muncă personale. Astfel, se observă nu doar lectura propriu-zisă ci și corectitudinea realizării unei fișe de lectură. Jocul de rol este o altă metodă de evaluare, implementându-se prin împărțirea elevilor unor pasaje din carte, de către profesor, urmând ca elevii să continue pasajul sau să redea incipitul textului.

Miza importantă a acestor evaluări nu este de a ierarhiza copiii, ci de a-i motiva și de a-i apropia de actul lecturii, sprijinindu-i acolo unde este nevoie.

Cele mai importante componente ale evaluării competențelor de lectură, inventariate și de Florentina Sâmihăian, sunt: deprinderea cu lucru pe baza textului literar, folosirea unui instrumentar de lucru care să faciliteze înțelegerea textului, abilitatea de a descifra și de a analiza textele citite, de a le interpreta critic, de a realiza conexiuni literare cu alte opere, pe baza unor asemănări și deosebiri, de a integra o anumită specie literară în genul literar corespunzător, etc. Prin urmare, actorul principal este tot profesorul care, prin structurarea unor fișe adecvate, evaluează și formează cititori competenți.

În toată această complexitate educațională, rolul profesorului este foarte mare, deoarece îi ajută pe tineri să-și dezvolte talentele și să achiziționeze un bagaj voluminos de cunoștințe și competențe pe care îl vor folosi în traiectul lor de cetățeni. Odată însă cu intrarea în Uniunea Europeană, responsabilitățile profesorului au crescut, iar mediile în care lucrează sunt din ce în ce mai dificile. Printre aceste schimbări se numără „noi exigențe privind stilul de comunicare a cunoștințelor de bază, ajutarea tinerilor să devină cu adevărat cursanți-autonomi în acumularea de competențe cheie și nu memorizatori de informații aplicând învățarea centrată pe elevii”. Prin urmare, el este cel care stabilește metode constructive de dobândire a cunoștințelor și a competențelor, în timp ce metodele alese trebuie folosite cu grijă, întrucât pe tot parcursul instructiv se va transforma în administrator de clasă și nu în formator exclusiv la clasă.

Din păcate, însă, se știe că în perioada actuală copiii citesc din ce în ce mai puțin. E mult mai confortabil „să te așezi în fața ecranului îngurgitând informații de ordin secund, de la rezumat ori referat la cronică de întâmpinare ori recenzie; cu un singur click, după tastarea numelui autorului sau al cărții întru-un program de căutare, intri într-un veritabil paradis informațional, virtual, ce ar face să pălească de invidie mai vechea utopie borgesiană”. Problema e că și atunci când se citește, nu se citește literatură artistică, cum ar trebui, ci cu totul altceva. Evident că profesorul de limbă și de literatura română nu poate face abstracție de toate modificările și schimbările din societate, cultură, educație, cu atât mai mult cu cât ele constituie doar o mică parte din provocările lumii contemporane. Însuși textul literar recomandat de obicei poate fi o problemă, din cauza conținutului didacticist, rigid, plictisitor și, mai ales, obligatoriu. Obligatoriu este pentru că tânărul educat are de promovat un examen de absolvire a cursurilor gimnaziale, alt examen de promovare a cursurilor liceale și tot așa. Prin urmare o materie obligatorie pentru examen nu poate fi ușor savurată și în același timp plăcută. Este concepută ca o corvoadă, ca o povară, ce nu se concretizează decât într-o banală notă sau medie.

În studiul „Didactica literaturii române”, Emanuela Ilie aducea în discuție proliferarea ideii că în zilele noastre se uită care este adevărata vocație a profesorului la ora de literatură, aceea „de a forma cititori avizați de literatură”. Același autor conchide că această viziune corespunde profesorului idealist căci, în realitate, în zilele noastre menirea profesorului de literatură este de a forma „pur și simplu cititori de literatură.”

Vistian Goia, în studiul său „Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu”, dubla activitatea de profesor cu cea de cercetător, întrucât reluând o teză a lui Tudor Vianu considera că există două categorii de profesori. Pe de o parte, afirmă autorul, există profesori corecți, conștiincioși, care își fac datoria cu rigurozitate la catedră, dar care nu au adus nimic nou, revoluționar în disciplina predată de ei. O altă categorie definește profesorii consacrați cercetării care au îmbogățit adevărurile științei, reinventând într-o oarecare măsură disciplina științifică, dar neputincioși la catedră, distrați și fără tact pedagogic. Prin urmare, o medie intre cele doua ipostaze, ar fi soluția ideală, soluție care nu se pliază pe modelul real.

În concluzie, trebuie avute în vedere nu doar motivarea lecturii la copii, inventarierea acestora, cât mai ales, folosirea unor metode care sa atragă micul public de lectori. Este de altfel și una dintre direcțiile postmoderniste ale educației, validată deja de minister prin alocarea unor ore de lectură suplimentare în ciclurile primar și gimnazial.