Beneficiile indiscutabile ale avansului tehnologiei într-o eră a globalizării pot avea și efecte nedorite, resimțite, în principal, la nivelul percepției tinerilor față de carte, ca obiect. Profilul cititorului acestui început de mileniu este unul aparte, el având cultura imaginii facilitate de mijloacele digitale. Este cumva firesc, căci spațiul virtual devine atractiv prin impactul vizual și prin accesibilitatea multitudinii de informații puse la dispoziție extrem de rapid, fără efort. Omul acestor timpuri moderne devine un ins banal sedus de accesibilitatea tehnologiei, rămânând „simplu, nivelat, timorat, tehnologic și relativist”.[1] Lecturile cronofage sunt înlocuite tot mai mult de recenzii accesate cu ușurință, de rezumate care nu contribuie semnificativ la bagajul cultural al elevilor. Profesorului de limba și literatura română îi revine, ca o misiune aparte, sarcina cultivării gustului pentru lectură, prin deschiderea către vastele paliere ale literaturii.

Esteticienii, teoreticienii sau pedagogii au evidențiat o serie de avantaje ale lecturii prin funcțiile pe care aceasta le îndeplinește: de producere a textului, de proiectare, de culturalizare, de învățare propriu-zisă, de informare, de documentare.[2]  Obiectivul major al studierii literaturii române în școală este formarea unor lectori avizați, pregătiți pentru receptarea diferitelor tipuri de texte.

Actualmente, asistăm la o schimbare în modul de percepere a textelor studiate, accentul punându-se nu pe simpla lectură a lor, ori pe rezumarea conținutului, ci pe interpretarea acestuia. Se urmărește dezvoltarea gândirii analitice, critice a elevilor în raport cu textele parcurse. Studiul literaturii în școală trebuie să aibă drept scop cultivarea aptitudinii lecturării pe parcursul întregii vieți, acest lucru contribuind la formarea unor repere culturale, estetice. Astfel, se pune accentul pe studierea unor texte cât mai variate, nu doar literare, ci și nonliterare. Examenul de bacalaureat este conceput chiar în această direcție, dând măsura nu doar a nivelului de cunoștințe literare ale elevilor, ci și a capacității de receptare a unui text nonliterar.

Referindu-se la lectură, Mircea Eliade făcea o clasificare a cititorilor în funcție de gradul de asimilare a informației din cărțile parcurse, astfel: oameni care nu memorează conținutul cărții, ci păstrează doar starea sufletească produsă prin lectură, alții care citesc și rețin detaliile, și, în fine, cititori care asimilează substanța cărții. Rolul esențial al lecturii trebuie să fie îmbogățirea spirituală a individului: „Lectura este pentru omul contemporan un viciu sau o osândă. Cetim ca să trecem examenele, ca să omorâm timpul sau cetim din profesiune. Lectura ar putea implica, însă, și funcții mai nobile. Lectura ar putea fi un mijloc de alimentare spirituală continuă – nu numai un instrument de informație sau de contemplație estetică.” [3]

La nivel liceal, profesorul trebuie să-și centreze interesul, în conceperea scenariului lecției, pe strategiile cu impact asupra nevoilor, valorilor și atitudinilor elevilor. Pentru a le capta atenția și a le trezi dorința de lectură, este necesară găsirea acelor metode active care să-i transforme, din cititori pasivi, dezinteresați, în cititori avizi de a pătrunde în universul nemărginit al cărții. De măiestria profesorului depinde conceperea întregului arsenal de mijloace didactice menite a le forma elevilor gustul pentru lectură, a-i pune în relație directă cu cartea, a le stârni curiozitatea, interesul și fascinația pentru aceasta. Chiar dacă viziunea asupra lumii se schimbă cu fiecare generație, literatura rămâne domeniul ce le formează elevilor deprinderile de gândire autonomă, de reflecție, de rezolvare a problemelor.

Ideea că modelele oferite de lecturile școlare nu mai sunt actuale trebuie corectată prin implementarea unor strategii cu aplicabilitate în viața reală. De fapt, universul literar trebuie interpretat și într-o cheie analitică, el putând oferi unele soluții adaptate existenței reale.

În etapa de prelectură, este esențial ca atenția elevilor să fie captată prin utilizarea unor mijloace precum înregistrări video sau audio prezentate ca dovezi vii ale existenței autorului studiat, prin prezentarea unor documentare sau interviuri cu și despre acesta. Explicarea contextului ideologic, social sau istoric în care a apărut textul propus spre lectură mijlocește transpunerea elevilor în climatul epocii respective, stârnind interesul față de carte. Profesorul poate folosi prezentări PowerPoint prin care să ilustreze viața și opera scriitorului studiat, să furnizeze elevilor materiale interesante. Curiozitatea față de lumea operei studiate poate fi stârnită prin brainstorming, profesorul adresându-le elevilor întrebări legate de titlu, un motto, incipit sau, pur și simplu, un citat semnificativ din carte care să genereze o varietate de răspunsuri. Astfel, ora devine interactivă prin valorificarea potențialului critic, analitic, creativ chiar, iar nu prin simpla verificare a lecturii, creându-se o atmosferă relaxantă, propice lecturării.

În etapa de interpretare a textelor, profesorul poate recurge la metode interactive, precum dezbaterea, piramida, problematizarea, mozaicul, Frisco, pălăriile gânditoare sau jurnalistul cameleon. Aceste metode vizează, în cadrul orelor de literatură, formarea unor lectori competenți, capabili să-și exprime punctul de vedere pe o temă anume, contribuind la dezvoltarea capacității de a identifica alternative la situațiile prezentate și de a rezolva situații problematice. Antrenează, totodată, spontaneitatea în gândire, spiritul de cooperare și de competiție, gândirea critică, creativitatea individuală și de grup, sensibilitatea estetică, creând o emoție, o așteptare a elevilor pentru ora de curs.

Strategiile evaluative pot fi concepute sub forma unor jocuri de creație, de fantezie, de simulare, de decizie care să îi implice pe elevi și să le permită manifestarea propriilor valori. Se pot organiza dramatizări, procese literare, făcându-i să trăiască la intensitate maximă faptele jucate. Elevii pot fi chemați să investigheze anumite subiecte prin intermediul studiilor de caz care îi pun în contact direct cu viața reală, valorificându-le și deprinderile de muncă independentă. Profesorul poate lansa elevilor provocarea de a experimenta actul creator și de a-și împărtăși unii altora, de pe „scaunul autorului”, experiența trăită prin scris. De asemenea, se pot transpune în persoana unui scriitor care răspunde la întrebările adresate, în acest caz studiind îndeaproape toate lucrările scrise de/ despre autorul respectiv. Se pot organiza cluburi de lectură în școli și profesorul poate intermedia întâlniri ale elevilor cu scriitori care să le împărtășească impresii literare prin lansarea unor discuții vizând lectura și creația.

Există, prin urmare, numeroase strategii de activizare a elevilor, de îndrumare a lor spre lectură. Indiferent de tematica abordată, cartea trebuie să suscite interesul elevilor și profesorilor deopotrivă, ca principal instrument de formare, dar și ca sursă majoră a învățării.

Profesorul este cel care facilitează întâlnirea elevului cu cartea, imaginând scenarii didactice cât mai atractive și mai variate în cadrul cărora să-i insufle pasiunea pentru lectură.

Note
1. Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas, București, 2001, p. 129.
2. Emanuela Ilie, Didactica limbii și literaturii române, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 244.
3. Mircea Eliade, Taina Indiei. Texte inedite, Editura Icar, București, 1992, p. 89.

Bibliografie
1. Eliade, Mircea, Taina Indiei. Texte inedite, Editura Icar, București, 1992
2. Ilie, Emanuela, Didactica limbii și literaturii române, Editura Polirom, Iași, 201
3. Norel, Mariana, Sâmihăian, Florentina, Didactica limbii și literaturii române II, 2011
4. Patapievici, Horia-Roman, Omul recent, Editura Humanitas, București, 2001