Într-o societate de un dinamism fără precedent, relațiile din câmpul educațional devin din ce în ce mai complexe, mai dificil de abordat. Actul educațional începe din familie și continuă în instituțiile școlare integrate sistemului de învățământ. Confruntându-se cu multe probleme, învățământul are o misiune grea de îndeplinit: aceea de a forma personalități care să corespundă cerințelor societății viitoare, de a-și desfășura activitatea cu mijloace modeste dar în condiții de maximă eficiență tocmai pentru că rezultatele acestui domeniu profesional se repercutează mai târziu asupra întregii societăți. De aceea, problematica deontologiei profesionale este de însemnătate.
Aspecte teoretice ale abordării terapeutice. Învățarea socială
Albert Bandura susține că la baza învățării sociale nu stă experiența directă, ci mai ales reprezentarea. Comportamentul, fiind învățat mai mult prin observarea și imitarea manifestărilor comportamentale ale unei persoane, implică discutarea învățării prin modelare, prin imitare și prin observație. Învățarea socială nu constă în simpla imitare, ea implică și procese de autoreglare. Teoria concepută de Bandura este descrisă ca și teorie social-cognitivă a învățării. Cu ajutorul învățării sociale, pot fi obținute trei efecte: dezvoltarea experiențelor prin simpla observare și imitare – învățarea prin observare permite achiziționarea unor comportamente noi fără a parcurge un proces de încercare și eroare; accentuarea sau diminuarea comportamentului – recompensa facilitează, iar pedeapsa inhibă comportamentul învățat; activarea unui comportament de către anumite caracteristici țintite, precizează când anume este adecvat comportamentul – învățare discriminativă. Copiilor agresivi trebuie să li se ofere un suport, să învețe când și de ce sentimentele de amenințare resimțite într-o anumită situație sunt false.
Grădinița – partener al familiei
Familia este plasată în cadrul actualului curriculum în perspectiva partenerului activ din cadrul educației copilului. Mult timp s-a considerat că întreaga responsabilitate în ceea ce privește educarea copilului revine instituțiilor de învățământ, familia fiind cea care doar se bucură de beneficiul acestei acțiuni. Rolul părinților nu poate înceta odată cu intrarea copilului în cadrul activității didactice, ceea ce se schimbă doar fiind modul în care este abordat copilul, raportat la noul său statut, concordând cu ceea ce se întâmplă în mediul didactic. Această relație reprezintă unul din punctele sensibile în ceea ce privește microsocietatea din cadrul grădiniței. Dacă ținem cont că ambele părți implicate converg spre aceeași finalitate referitor la educația copilului, această relație ar trebui să se desfășoare ireproșabil. Totuși, pot apărea divergențe când fiecare dintre cele două părți propune propriul stil de educație, în același timp combătându-l pe celălalt. Idealul care se urmărește este ca părinții să devină colaboratori permanenți ai educatorului, părțile implicate urmărind ca propriile acțiuni să fie cât mai eficiente.
Profesorul ca element de schimbare în procesul de educație al secolului XXI
Noțiunea de schimbare este un proces de evoluție, de modificare, de a nu rămâne niciodată într-o stare inertă. Acest proces implică o stare de echilibru teoretică care este perturbată de un actant, de un agent de schimbare.
De ce este totuși împortantă această schimbare? De ce nu pot rămâne toate așa cum sunt? Un exemplu potrivit ar fi chiar viața universului. Din punct de vedere teoretic, cea mai mare parte din viața universului reprezintă starea finală de echilibru când toate procesele de schimbare, de evoluție, s-au oprit și universul este doar electroni liberi aflați în stare imobilă, la temperatura de 0 Kelvin. Cu toate acestea, nu această stare este cea care face universul impresionant în momentul de față, nu această stare de imobilitate a materiei, unde totul este teoretic perfect, este ceea ce susține viața, ci chiar procesul haotic de schimbare în care ne găsim în momentul de față, unde materia este în activă interacțiune și elemente diverse ajung să lucreze ca agenți de schimbare pentru alte elemente. Dar să ne întoarcem cu picioarele pe pământ. Sala de clasă este un microunivers unde elementele (elevii) se află într-o anumită stare de semi-echilibru, interacționând unii cu alții și făcând schimb de experiențe și informații în mod continuu. Și cosmosul ne învață că trebuie să existe un element perturbator, acesta fiind profesorul care, pe lângă faptul că aduce o schimbare în microcosmosul clasei, aducând idei noi, experiențe noi, planuri noi de a proiecta gândirea umană, în procesul de predare-învățare acesta are, pe lângă alte roluri în clasă și rolul de a ghida.
Transpunerea educației rațional-emotivă și comportamentală în cadru terapeutic
Pornind de la presupunerea conform căreia este posibil şi dezirabil să-i învățăm pe copii cum să se ajute să facă faţă vieţii cât mai eficient, deoarece de multe ori comportamentele problematice sunt cauzate de abilități deficitare, programul de educație rațional-emotivă și comportamentală oferă copiilor modalitățile eficiente prin care pot să asimileze deprinderile necesare prevenirii tulburărilor emoționale, mai specific deprinderile de gândire rațională și concepție sănătoasă despre sine şi alţii (Vernon, 2004). Studiile empirice și științifice arată că este un program pozitiv, menit să răspundă nevoilor de sănătate mentală și stare de bine, care nu vizează patologia (Knaus, 1974).
Situații problematice întâlnim la tot pasul în mediul școlar, situații care au un impact deosebit de puternic asupra personalității pe termen lung. Vorbim aici în special de comportamentele agresive (agresor/ victimă) care relaționează de cele mai multe ori cu stimă de sine scăzută, abandon școlar, depresie, ideații suicidare, acuze psihosomatice (Hawker și Boulton, 2000) etc. Studiile de specialitate arată că, prin intermediul educației rațional-emotivă şi comportamentală, copiii reușesc să-și gestioneze mai eficient reacțiile emoționale negative și să-și internalizeze cu mai mult succes regulile unui comportament dezirabil.
Realitate augmentată și geolocalizare în educație: Aplicația Smartsense
În societatea de astăzi, tehnologia a devenit o parte crucială a vieții noastre cotidiene. Accesul la informație nu a fost niciodată mai la îndemână ca acum, iar sursele de informare nu au fost nicicând mai variate. Totodată, sistemul de învățământ tradițional are unele limitări în a transmite informația dorită către elev, iar uneori elevul are probleme în a conceptualiza informația primită.
Realitatea virtuală și realitatea augmentată sunt considerate a fi tehnologii noi, dar adevărul este că aceste tehnologii datează de câteva decenii și există o mare comunitate internațională care lucrează pe aceste subiecte la nivel științific și industrial [1]. Dezvoltarea rapidă a tehnologiei din ultimii ani a făcut ca aceste tehnologii să fie disponibile tuturor.
Utilizarea videoclipurilor interactive în scop educațional
În prezent, eficiența integrării materialelor video în educație nu mai constituie un element de incertitudine în rândul specialiștilor în domeniu, aceasta fiind deja demonstrată de multiple cercetări științifice. Studiile în acest sens au indicat faptul că videoclipurile educaționale reprezintă instrumente de învățare cu un nivel ridicat de productivitate (Zhang et al., 2006; Guo et al., 2014), ce pot fi utilizate în cadrul oricărei discipline de studiu (Rackaway, 2012; Hsin & Cigas, 2013), contribuind astfel la îmbunătățirea performanței academice (Boyle, 1997; Mayer, 2009). Cu toate acestea, simpla prezentare a informațiilor în format video nu va conduce în mod automat la o învățare de profunzime (Karppinen, 2005). Anterior integrării materialelor video în cadrul lecției, este necesară evaluarea potențialului educativ al acestora și analiza unor variabile multiple, precum relevanța pentru tema lecției, concordanța cu obiectivele lecției și cu nivelul de pregătire al elevilor etc. Totodată, un aspect important ce trebuie luat în considerare în momentul determinării eficienței unui material video este reprezentat de tipul de videoclip ce urmează a fi utilizat, și anume, liniar sau interactiv. Conform lui Ertelt et al. (2006), utilizarea videoclipurilor liniare poate conduce uneori la o învățare superficială și la o atitudine pasivă în raport cu informațiile prezentate, pe când videoclipurile interactive (VI) încurajează învățarea activă și contribuie la stimularea interesului elevilor (Gedera & Zalipur, 2018).
Importanța evaluării formative în formarea personalității unui elev
Dinamismul dezvoltării societății determină școala să-si reorienteze acțiunile în vederea pregătirii unui om care să fie capabil să facă față unei societăți situate într-o continuă schimbare, om care să se adapteze la aceste schimbări, printr-o învățare continuă. Astfel, învățământul și-a accentuat funcțiile formative în perspectiva educației permanente, de pregătire „a fiecărei persoane în acord cu posibilitățile, înclinațiile și aspirațiile ei, valorificarea optimă a potențelor, aptitudinilor și atitudinilor creatoare ale omului”[1].
Stimularea interesului pentru lectură al elevilor din ciclul primar
Predarea limbii şi literaturii române în ciclul primar este un proces complex, ce se raportează permanent la factorii de evoluţie a societăţii şi de continuă schimbare a treptelor de cuturalizare. Unul dintre obiectivele fundamentale ale limbii române ca disciplină la clasele mici îl constituie formarea şi cultivarea gustului pentru citit, pentru lectură. Mai mult decât oricare dintre tehnicile audio-vizuale prin care sunt vehiculate valorile culturale, lectura cărţii oferă cititorului un plus de satisfacţie, prilejuri unice de reflecţie, de meditaţie, angajează valori formativ-educative care îşi pun amprenta pe întreg comportamentul cititorului.
Omul de la catedră, un model de neînlocuit
Cât de important este modelul unui profesor în formarea elevului ca om? Mai au nevoie copiii noștri de modele? Poate omul de la catedră să devină o persoană admirată și demnă de urmat? Sunt întrebări pe care poate că nici nu ni le mai punem ca și cadre didactice. Și totuși, cu toții am avut profesori care ne-au plăcut, sau pe care i-am admirat, fie și dacă măcar pentru felul în care se îmbrăcau, sau își aranjau părul. Cu siguranță am întâlnit cel puțin un profesor care ne-a făcut să îndrăgim materia pe care o preda și asta pentru că îl îndrăgeam pe el, sau pe ea. Fie că vrem, fie că nu vrem, noi suntem modele pentru elevii noștri, iar ei se uită la noi ca la persoane de la care au ceva să învețe.
În ultimul timp, se discută dacă omul de la catedră va putea fi înlocuit de tehnologie, prin inteligența artificială. Acest articol încearcă să demonstreze că acest lucru este imposibil, deoarece „modelul” uman este unul deosebit de complex, alcătuit nu doar din cunoștințe înmagazinate, ci este o persoană cu rațiune, emoții și voință, cu experiență de viață diversă, cu capacitatea de a empatiza și de a transmite cu mult mai mult decât informații.