Putem spune că fiece școală este o unică oglindă. O oglindă cu fețe. Într-una se vede personalul managerial și corpul profesoral, iar într-una se vede grupul format din copii și familiile lor. Cei ce se zăresc pe fețele de cristal se influențează reciproc, fie în sensul dorit, fie în sensul nefavorabil. Probabil că, deloc întâmplător, cuvintele declin și dezvoltare sunt antagonice. Probabil că, tot deloc întâmplător, cuvintele comportament și caracter încep cu același C – unul constructivist. Să vedem cum ajung toate acestea să aibă înrâurire asupra imaginii școlii.
În cele ce urmează ne raportăm la factorii ce influențează mersul procesului de învățământ.
Importanța educației senzoriale și dezvoltării simțului stereognostic la elevul cu CES
Este cunoscut faptul că baza unei dezvoltări armonioase a copilului şi cunoaşterea adecvată a lumii înconjurătoare încep cu interacţiunea senzorială asupra acesteia. Dezvoltarea creierului şi evoluţia sa încep şi se bazează pe mişcare şi explorare senzorială. Atunci când copilul are o experienţă senzorială bogată, stimulii sunt abundenţi şi diferenţiati, i se oferă acestuia şansa unei dezvoltări emoţionale, intelectuale şi fizice sănătoase, cu o personalitate echilibrată.
Manualul de istorie – instrument de învățare
Manualul de istorie rămâne unul dintre cele mai importante instrumente ale muncii la clasă, dar şi individuale ale elevilor. Reforma învăţământului românesc presupune adoptarea şi utilizarea la clasă a manualelor alternative. „Manualele alternative sunt un semn al normalizării şcolii în direcţia democratizării învăţării”, reprezintă faţete ale unităţii prin diversitate pentru că acestea reflectă programa şcolară care prevede ceea ce este comun pentru toţi elevii. Manualele alternative nu reprezintă o modă importată din Occident, căci manuale alternative au existat şi în perioada interbelică în România şi s-au impus ca o necesitate datorată diversităţii manifestate atât în masa elevilor cât şi a profesorilor. Acceptând existenţa diferenţelor individuale între elevi, dascălul este conştient de necesitatea existenţei unei oferte cât mai variate de instruire, capabilă să vină în întâmpinarea diferitelor interese, nevoi, ritmuri, stiluri de învăţare şi chiar tipuri de inteligenţă.
Semnale nonverbale ale decodificării minciunii
De ce (se) mint oamenii? Probabil că oamenii mint pentru a se apăra, pentru a-și asigura supraviețuirea sau confortul, pentru a-și pune în aplicare și a-și duce planurile (oricât de malefice!) la bun sfârșit, pentru a-și vedea liniștiți de treburi. Procesul de comunicare fundamentează bazele spațiului social pentru indivizi. Comunicarea nonverbală este cea mai cea mai utilă în descifrarea limbajului trupului ce ar putea ajuta la decodificarea minciunii.
Conduita didactică a profesorului – factor esențial în sporirea eficienței metodelor activ-participative
Rezultatele la învățătură ale elevilor depind într-o mare măsură de metodele de învățământ utilizate, de mijloacele didactice, de gradul de activizare a elevilor în lecţie şi nu în ultimul rând de conduita dascălului, de stilul său pedagogic, de felul în care știe să antreneze fiecare elev după posibilitățile sale şi să-i sporească interesul pentru cunoaștere. Metodele activ-participative pot avea un randament mai mare sau mai mic, în funcţie de conduita cadrului didactic. El este cel care poate face imposibilul dacă adoptă un stil pedagogic adecvat oricărei situaţii la clasă şi dacă are tact pedagogic, mergând până la măiestrie didactică.
Mai dăinuiește literatura printre generațiile actuale de elevi?
Literatura, ca formă primordială de manifestare a narațiunii, a prezentat și va prezenta interes chiar dacă vrem sau nu. Da, putem fi sceptici în ceea ce privesc formele pe care le va dezvolta, ariile sale de manifestare, dar putem crede cu certitudine că va dăinui. De ce? Pentru că ea, ca formă de artă, manifestă frumosul și contribuie la desăvârșirea personalității individului, lucru subliniat, de altfel și de programele actuale de limba și literatura română, disciplină complexă constituită în manieră integrată pe trei axe fundamentale, numite componente – cea lingvistică, cea interrelațională, cea estetică și culturală. Aceasta din urmă „aparține literaturii, ca artă a cuvântului, care asigură dezvoltarea complexă a personalității umane” (Programa școlară pentru disciplina limba și literatura română, 2017, p. 2).
Studiu antropologic privind interacțiunea dintre cadrele didactice în grupurile de socializare la nivelul grădiniței
Cercetarea de față reprezintă o analiză antropologică care abordează modul de interacțiune al cadrelor didactice și temele abordate, în cadrul unui grup de socializare dintr-o unitate de învățământ la nivel preșcolar. Având în vedere situația actuală, grupurile de socializare sunt tot mai importante în comunicarea informațiilor de ordin personal și profesional. La nivelul unei unități de învățământ, acestea pot fi văzute ca o punte de legătură între actorii educaționali. Pe lângă toate acestea, grupurile pot fi și surse generatoare de conflicte, surse de aprecierea punctului de vedere a celuilalt sau surse care pot scoate în evidență anumite caracteristici particulare ale celor implicați în discuții.
Fenomenul burnout
În 1969, Loretta Bradley a fost prima cercetătoare care a precizat faptul că epuizarea profesională este un proces de stres particular, legat de exigențele muncii și de condițiile de muncă. Termenul burnout a fost reluat în 1974 de H.J. Freudenberger și de C. Marslach în 1976, în studiile lor referitoare la manifestările de uzură profesională, cunoscând o serie de definiții. Burnout-ul a fost definit ca o stare de epuizare emoțională, de depersonalizare și de diminuare a performanțelor, susceptibilă să apară la persoanele care lucrează cu alte persoane (Christina Maslach, Susan Jackson, 1986). În opinia lui Maslach (2001), epuizarea profesională este un sindrom de epuizare fizică și emoțională care implică dezvoltarea unei stime de sine negative și a unei atitudini profesionale negative, ducând la o pierdere a implicării și a sentimentelor pozitive. Așadar, epuizarea profesională este un rezultat al stresului cronic și al trăirii la locul de muncă, a sentimentului că există o contradicție între posibilitățile individuale și realitatea condițiilor de muncă. Apariția epuizării profesionale este progresivă, iar evoluția sa se întinde pe o perioadă lungă de timp. Burnout-ul are consecințe negative, ducând la mari influențe psihologice asupra individului. Numeroase cercetări indică faptul că o mare parte din cadrele didactice au experimentat stresul sau epuizarea profesională (Cox et al., 1985; Corten et. al.,2007).
Autoeficacitatea ca moderator al relație dintre solicitări ocupaționale și burnout în rândul cadrelor didactice
În ultimii ani, cercetătorii au început să acorde o importanță din ce în ce mai mare studierii sindromului burnout în rândul cadrelor didactice, cu scopul explorării cauzelor și efectelor pe care le are asupra personalului didactic și posibilelor soluții care pot fi abordare spre reducere acestor influențe. Numeroase studii confirmă că o mare parte din cadrele didactice au experiențiat stresul sau epuizarea profesională (Cox et. al., 1985; Corten et. al.,2007) și că efectele care vin odată cu acestea nu se răsfrâng doar asupra lor, ci și asupra mediului înconjurător (elevi, societate, sistem de învățământ). Prin urmare, considerăm că studierea acestui fenomen în rândul cadrelor didactice este un domeniu demn de luat în calcul și foarte important, deoarece satisfacția cu munca, starea de bine pe care o au cadrele didactice influențează dezvoltarea și evoluția societății, iar dacă acestea își desfășoară activitatea într-un mediu continuu stresant, plin de solicitări și cu puține resurse, este inevitabil să nu apară sindromul de epuizare profesională, ceea ce reprezintă un lucru negativ, conducând la abandonul profesiei, la scăderea calității procesului de predare și în același timp și la regresul societății în care trăim.
Metode și tehnici de gestionare a stresului profesional
Într-o societate caracterizată printr-o evoluție rapidă a cunoașterii și tehnologiei, globalizare și multiculturalitate, educația suportă modificări considerabile, prin urmare se impun schimbări la nivel de sistem, respectiv de proces educațional. Delors, J. 2000, p.77 remarcă faptul că cei patru piloni ai educației sunt „a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu alții și a învăța să fii”, accentul punându-se pe dezvoltarea omului, „în toată bogăția personalității sale, a complexității formelor sale de expresie și a diverselor sale opțiuni ca individ, membru al familiei și al comunității, cetățean și producător creator al unei tehnici sau spirit novator”. De asemenea tot acesta remarcă faptul că importanța rolului pe care îl deține profesorul, ca agent al schimbării, care promovează înțelegerea și toleranța, n-a fost niciodată mai clară ca în perioada contemporană. (Delors, 2000, p.119).