Arta de a educa, pentru că, de ce să nu recunoaștem, este și aceasta o artă, presupune un educator ce îi învață pe alții, educații, să devină ei înșiși, astfel încât educația să permită celor doi factori implicați – profesor și elev – să identifice nivelul performanței în raport cu obiectivele de instruire propuse, să estimeze evoluția elevilor, să stimuleze autocunoașterea, autoaprecierea și autocontrolul și, nu în ultimul rând, să orienteze decizia elevilor în scopul integrării lor active în societate.
Sigur că acțiunea de a educa nu se face într-un singur sens, de la educator la cel educat. Există o relație de colaborare, de interdependență, identică, dacă vreți, cu cea de comunicare dintre emițător și receptor. Astfel, pentru elev, actul educației ar putea fi un drum lung, la fel de lung ca și cel al vieții, pe care îl străbate urcând și coborând, căzând și ridicându-se iar, în încercarea de a ajunge la lumină, acolo de unde ar putea privi în ochi lumea. Pentru educator, educația este fereastra deschisă spre ceilalți sau un drum parcurs în sens contrar, de la lumină la întuneric, străbătut în doi, existând tot timpul posibilitatea ca cele două roluri să se inverseze, căci omul, ființă ce tinde spre perfecțiune, găsește întotdeauna înlăuntrul său grăuntele îndoielii: E bine? Cred că nu, trăind sub semnul măsurii și al comparației cu celălalt.