Dezvoltarea gândirii critice – premisă a dezvoltării creativității de grup

Tema abordată pornește de la faptul că noi, dascălii, urmărim să formăm oameni cu putere de decizie, oameni cu simţul răspunderii, oameni cu idei proprii, oameni în adevăratul sens al cuvântului. Gândirea critică îi învață pe elevi să-şi emită şi să-şi susţină propriile idei. Satisfacţia noastră, a oamenilor de la catedră, nu constă în a vedea că elevul a reprodus lecţia citită, compunerea sau comentariul dictat „cuvânt cu cuvânt”, ci în a-i pune în evidenţă „talentul”de a-şi realiza propria compunere. Elevul nu trebuie să fie o maşină de memorat, ci trebuie să fie creator. Avem obligaţia de a asigura atmosfera propice declanşării valului de idei personale, de a le da elevilor senzaţia că ei sunt adevăraţii descoperitori ai „noului” (deşi e vorba de o redescoperire). Soluţiile problemelor supuse rezolvării presupun colaborare şi cooperare. Toţi copiii, indiferent de dezvoltarea intelectuală sau de vârstă, pot contribui la elucidarea situaţiei necunoscute, spunându-şi părerile. Ei trebuie învăţaţi să asculte şi să accepte. Numai astfel învăţarea va fi eficientă, realizându-se obiectivele propuse. Iată de ce se pune atâta accent pe lucru în echipă. Relaţiile elevului cu grupul-clasă influenţează atât dezvoltarea personalităţii, cât şi randamentul activităţii de învăţare.

Context

„Întâmplarea nu ajută decât o minte pregătită” – spunea Pasteur – „căci o minte nepregătită nu vede mâna pe care o întinde întâmplarea” completează Fleming.

Schimbările care se petrec în societate reprezintă o provocare serioasă pentru cei a căror sarcină este să-i pregătească pe copiii secolului XXI. Cadrele didactice se confruntă cu problema de a-i pregăti optim pe elevi, pentru a reuşi, pentru a fi productivi într-un viitor pe care nu-l putem prevedea. Este imposibil de anticipat ce vor face actualii elevi când vor termina liceul şi vor intra în rândul forţelor de muncă. Pentru a funcţiona cu eficienţă în lumea viitorului va fi adesea nevoie de cunoştinţe şi perspective complet noi.

În acest context, apare un concept nou, cel de „gândire critică”, care pare să fie o soluţie în faţa acestor schimbări.

Ce este gândirea critică?

Gândirea este un proces asemănător cititului, scrisului, vorbitului şi ascultatului. Este un proces activ, coordonat, complex, care presupune că te gândeşti în mod autentic la ceva. Ea nu este ceva ce se poate preda în afara unui context.
S-a greşit adesea considerându-se gândirea critică o „materie” de studiu sau un set de deprinderi ce trebuie memorate şi aplicate. Dacă nu este o materie de studiu, atunci ce este gândirea critică?

Se poate afirma că este un „produs”, un punct la care ajunge gândirea noastră, ca modalitate firească de a interacţiona cu ideile şi informaţiile. Este un „proces” activ, care se produce uneori intenţionat, alteori spontan şi care îl face pe cel care învaţă să deţină controlul asupra informaţiei, punând-o sub semnul întrebării, interogând-o, reconfigurând-o, adaptând-o sau respingând-o.

„A gândi critic” înseamnă a emite judecăţi proprii, a accepta părerile altora, a fi în stare să priveşti cu simţul răspunderii greşelile tale şi să le poţi corecta, primi ajutorul altora şi a-l oferi celor care au nevoie de el. Capacitatea de a gândi critic se dobândeşte în timp, permiţând elevilor să se manifeste spontan, fără îngrădire, ori de câte ori există o situaţie de învăţare. Ei nu trebuie să se simtă stingheri, să le fie teamă de reacţia celor din jur faţă de părerile lor, să aibă încredere în puterea lor de analiză, de reflecţie. A învăţa să gândeşti critic în şcoală se face cel mai bine când abordezi cunoştinţele, ca şi cum această abordare ar fi parte a programei sau un rezultat previzibil al acesteia.

Gândirea critică este un proces care are loc atunci când cel care învaţă îşi pune întrebări precum: „Ce semnificaţie au aceste informaţii pentru mine?”, „Cum pot folosi aceste cunoştinţe?”, „Cum se leagă aceste cunoştinţe de ceea ce ştiam dinainte?”, „Care ar fi consecinţele aplicării în practică a acestor idei pentru mine şi pentru ceilalţi?”

Cercetările în domeniul psihologiei cognitive şi educaţiei multiculturale au identificat trăsături definitorii ale învăţării şi gândirii:

  • Învăţarea eficientă, care poate fi aplicată la situaţii noi, constă în principal în găsirea sensului informaţiilor şi ideilor cu care avem de-a face. Acest lucru se întâmplă când cei care învaţă participă activ la procesul de învăţare, interiorizând, sintetizând şi însuşindu-şi în felul acesta informaţiile;
  • Învăţarea se îmbunătăţeşte când elevii folosesc un repertoriu de strategii de gândire. Folosind aceste strategii, elevii interiorizează procesul învăţării;
  • Învăţarea şi gândirea critică sunt stimulate de ocaziile în care cunoştinţele nou-învăţate pot fi aplicate în rezolvarea unor sarcini autentice;
  • Învăţarea se îmbunătăţeşte când se bazează pe cunoştinţele şi experienţele anterioare ale elevilor, permiţându-le acestora să lege ceea ce ştiu deja de noile informaţii care trebuie învăţate.

Caracteristici ale învăţării eficiente:

  • este întotdeauna secvenţială şi contextuală ;
  • nu este niciodată completă, deplină, pe o secvenţă;
  • este un proces individual  chiar dacă se realizează prin cooperare în cazul unui grup;
  • presupune depăşirea unor dificultăţi;
  • dificultăţile sunt benefice pentru că prin depăşirea lor se ameliorează învăţarea ulterioară;
  • produce satisfacţii cât rezultatele conduc la obţinerea unor succese;
  • conduce la autorealizarea individului. (1)

Gândirea critică şi învăţarea au loc atunci când profesorii apreciază diversitatea de idei şi experienţe. Gândirea critică apare când nu există mentalitatea „unicului răspuns corect”;

De ce este nevoie de gândire critică?

Poate pentru că noi, dascălii, urmărim să formăm oameni cu putere de decizie, oameni cu simţul răspunderii, oameni cu idei proprii, oameni în adevăratul sens al cuvântului. Gândirea critică îi învaţă pe elevi să-şi emită şi să-şi susţină propriile idei. Satisfacţia noastră, a oamenilor de la catedră, nu constă în a vedea că elevul a reprodus lecţia citită, compunerea sau comentariul dictat „cuvânt cu cuvânt”, ci în a-i pune în evidenţă „talentul”de a-şi realiza propria compunere.

Elevul nu trebuie să fie o maşină de memorat, ci trebuie să fie creator. Avem obligaţia de a asigura atmosfera propice declanşării valului de idei personale, de a le da elevilor senzaţia că ei sunt adevăraţii descoperitori ai „noului” (deşi e vorba de o redescoperire). Soluţiile problemelor supuse rezolvării presupun colaborare şi cooperare. Toţi copiii, indiferent de dezvoltarea intelectuală sau de vârstă, pot contribui la elucidarea situaţiei necunoscute, spunându-şi părerile.   Ei trebuie învăţaţi să asculte şi să accepte. Numai astfel învăţarea va fi eficientă, realizându-se obiectivele propuse. Iată de ce se pune atâta accent pe lucru în echipă. Relaţiile elevului cu grupul – clasă influenţează atât dezvoltarea personalităţii cât şi randamentul activităţii de învăţare.

Neculau şi Zlate (1983) menţionează „procesele specifice clasei de elevi ca grup:

  • procesul de realizare a sarcinii-dacă îndeplinirea sarcinii apropie grupul de scopul său, membrii vor fi motivaţi să depună eforturi pentru realizarea ei;
  • procesele afective – atracţia dintre membrii grupului constituie o condiţie fundamentală a performanţelor şcolare, înalte, reprezintă o sursă de satisfacţie personală şi un factor a coeziunii grupului;
  • procesul de influenţă – care asigură uniformitatea comportamentelor.” (2)

Este necesar să se înţeleagă că în cadrul dezbaterilor, al schimbului de opinii, nu se critică omul, ci ideea. Trebuie să se expună acordul sau dezacordul, indiferent de relaţiile existente ( de simpatie sau antipatie) între participanţii la situaţiile de învăţare.

Predarea gândirii critice nu este o sarcină simplă şi nici una care se realizează într-o anumită lecţie şi apoi se uită. Nu există o listă de paşi care trebuie urmaţi pentru a ajunge la gândire critică, există însă un set de condiţii care sunt esenţiale pentru promovarea acesteia.

1.Trebuie găsit timp şi create condiţii pentru experienţele de gândire critică;
2. Elevii trebuie lăsaţi să speculeze;
3.Trebuie acceptată diversitatea de idei şi păreri;
4. Trebuie promovată implicarea activă a elevilor în procesul de învăţare;
5. Elevii nu trebuie să aibă sentimentul că riscă să fie ridiculizaţi;
6. Trebuie exprimată încrederea în capacitatea fiecărui elev de a gândi critic;
7. Trebuie apreciată gândirea critică.

Timpul- gândirea critică necesită timp din mai multe motive: trebuie să descoperim ceea ce credem despre acel ceva nou (explorare arheologică a ideilor, convingerilor şi experienţelor anterioare), urmează exprimarea acestor gânduri în propriile noastre cuvinte, pentru a auzi cum sună, apoi comunicarea gândurilor către ceilalţi, care permite feedback-ul lor (ajută la şlefuirea ideilor şi reflectarea în continuare). Când gândurile sunt verbalizate într-o atmosferă care încurajează comunicarea, ideile se formulează şi se clarifică mai bine.

Permisiunea  – elevii nu gândesc întotdeauna liber cu ideile importante pentru ei. Adesea ei aşteaptă ca profesorul să le dea „singurul răspuns bun”. Elevii care gândesc critic, însă, dezvoltă în mod activ ipoteze, aranjând ideile şi conceptele în diverse feluri. Pentru ca acest tip de gândire să se desfăşoare spontan, elevilor trebuie să li se permită să speculeze, să creeze, să afirme diverse lucruri, fie că sunt evidente, fie că par aberante. Profesorii trebuie să facă însă distincţia între a acorda permisiunea şi a fi prea indulgenţi. Acordând elevilor permisiunea de a specula nu înseamnă şi acceptarea unui comportament superficial în gândire. Nu orice lucru merită contemplat, iar elevii trebuie să fie responsabili pentru autenticitatea gândirii lor.

Diversitatea – a încerca să limitezi exprimarea opiniilor ar însemna să limitezi gândirea elevilor. Când elevii se simt liberi să facă speculaţii, apare diversitatea de idei. Pentru aceasta, trebuie creată o atmosferă în clasă care să le dea elevilor siguranţa că se aşteaptă de la ei şi se acceptă o gamă largă de idei. Acolo unde lipseşte implicarea în procesul de gândire lipseşte şi gândirea critică.

Asumarea de riscuri – a gândi liber poate fi riscant. Ideile pot veni în moduri ciudate, umoristice, uneori contradictorii. Combinaţiile aiurite, noţiunile penibile sunt toate parte a procesului de gândire. Gândirea se desfăşoară cel mai bine într-o atmosferă lipsită de riscuri, în care ideile sunt respectate şi elevii sunt motivaţi să se angajeze activ în procesul de gândire.

Respectul – când elevii înţeleg că opiniile lor sunt apreciate, când sunt convinşi că profesorul respectă ideile şi convingerile lor, reacţia lor tipică este de a demonstra responsabilitate şi grijă sporită. Ei încep să arate mai mult respect faţă de propria lor gândire şi iau procesul de învăţare şi consecinţele acestuia mult mai în serios.

Valoarea– este esenţial să comunicăm elevilor că opinia lor, adică propria lor analiză critică, are valoare. Când elevilor li se cere să reproducă ce li s-a predat în ziua precedentă, ei înţeleg rapid că cel mai important şi mai apreciat lucru este învăţarea pe de rost a ideilor altcuiva. Dacă nu asta dorim să se înţeleagă, atunci trebuie demonstrat ceea ce apreciem, interacţionând în alt fel cu elevii şi cerându-le alt fel de feed-back.

Gândirea critică  este un proiect didactic prin care se urmăreşte dezvoltarea elevului prin integrarea într-un grup, în cadrul căruia, prin cooperare, se amplifică astfel creativitatea.

M. Deutsch (1990) arată că ”orice proces de cooperare se caracterizează prin:

  • comunicarea deschisă şi sinceră a unor informaţii relevante între participanţi;
  • accent pe evidenţierea asemănărilor şi minimalizarea diferenţelor dintre membrii grupului;
  • atitudinea pozitivă a fiecărui membru al grupului, unul faţă de celălalt,
  • focalizarea pe sarcină.” (3)

Prin intermediul gândirii critice se urmăreşte dezvoltarea elevului prin:

  • formularea de păreri originale;
  • alegerea raţională a unei posibilităţi dintre mai multe propuse;
  • rezolvarea de probleme;
  • dezbaterea de idei.

Sensuri posibile ale termenului de gândire critică:

  • gândire la nivel superior (abilităţi cognitive la Bloom);
  • deprinderi de argumentare (filosofie);
  • înţelegerea  mecanismelor textuale (literatură).

Bibliografie:
1 D. Ungureanu, Fundamentele educaţiei, note de curs, 1999, Timişoara, Editura Mirton, p. 18
2 A. Neculau, M. Zlate, Clasa de elevi ca formaţiune profesională, 1983 în I. Radu, Psihologia educaţiei şi dezvoltării, Bucureşti, Editura Academiei, p.89
3 M. Deutsch Şaizeci de ani de studiu sociopsihologic al conflictului în Stoica Constantin A, Necolau A; Psihologia rezolvării conflictului, Iaşi, p.123

 

Accesări: 316

Articole asemănătoare