Am văzut și profesori fericiți

În urmă cu 20 de ani, parafrazând titlul unei emisiuni în vogă, scriam un articol, deloc serios, susținând în final că am văzut și profesori fericiți. Mi s-a părut oportună revenirea la această temă, destul de picantă, a statutului dascălului în societatea actuală, întrebându-mă dacă opinia lui N. Iorga, ce susținea că în fața nimănui nu se ridică pălăria cu mai mult respect decât în fața dascălului, care, în hăinuța lui ponosită, impune prin comoara minții sale mai este valabilă. După 20 de ani, mă tot întreb (în ultima vreme) dacă mai pot afirma că am văzut și profesori fericiți. Și, cum altfel îmi pot răspunde la această întrebare decât relatând câteva din întâmplările unei zile obișnuite din viața unui profesor?

Să începem de dimineață… Trezită în zori (în trecut, de aroma cafelei mele preferate, Nova Brasilia, ce mă atrăgea spre ceașca aburindă ce trona alături de sandviciul uns cu Rama) de orăcăitul onomatopeic al broaștelor și de gâlceava gureșilor pescăruși ce-și dispută supremația asupra vreunui gunoi menajer ce împânzește spațiul verde al Portului (locuiesc pe malul bătrânului fluviu), mă îmbrac cu hainele alese cu grijă de cu seară pentru a-mi impresiona învățăceii, atenți la tot și, mai ales, la toate țoalele de care dispune modesta-mi garderobă, îmi încalț pantofii cu tocul cel mai înalt, proaspăt flecuiți cu cauciuc – ca să evit bocăneala pe holurile școlii – îmi aplic cu grijă machiajul, deși, recunosc, nu voi putea atinge vreodată standardele de make-up ale elevelor mele (care mi-au explicat de nenumărate ori și cu deosebită răbdare care sunt tehnicile, procedeele și trucurile cosmetice care mă pot transforma așa, ca pe ele, într-o divă) și mă îndrept, în cele din urmă, spre tărâmul făgăduinței, de unde îmi câștig, de-atâta amară-dulce vreme pâinea cea de toate zilele. Deocamdată, sunt o profesoară fericită (am luat deja un extraveral) care se îndreaptă spre mașină (personală! – că acum 20 de ani mă deplasam cu autobuzul – deci, nivelul meu de trai a crescut semnificativ), al cărei zâmbet se stinge treptat, pe măsură ce se apropie de aripa dreaptă și deslușește, în praful și mizeria depuse din belșug pe caroserie, reminiscențele elucubrațiilor unor elevi năbădăioși: Profa de română ie mișto. Fericită că au avut decența să mă lase în anonimat (și nemulțumită că autorul e necunoscut), mă liniștesc (în fond, ar fi putut fi o măgărie, nu?) și zâmbetul mi se lățește din nou pe față, iar mâna ce intenționa să șteargă postarea se oprește, la comanda creierului ce mă întreabă: ce-ar fi să te fudulești acum? Plesnind de satisfacție că sunt o profă așa de mișto, îmi îndes mâna obraznică în buzunar (nu înainte de a șterge un i  din mesaj, asigurându-mă că nu mă vede nimeni), îmi îndepărtez cu aroganță apoi o șuviță rebelă ce mi se tot plimba prin fața nasului și, hotărând că am de ce să mă umflu în pene, demarez spre școală.

Drumul nu e lung, dar am suficient timp să privesc lumea. De când mă știu fac asta. Până acum vreo câțiva ani, la putere erau cârciumile – oriunde priveai, mai ales la colțuri de stradă, ochii îți zăboveau pe firmele colorate ce anunțau vesel că oricine este binevenit să intre în împărăția lui Bachus; iar dacă mergeai pe jos, era imposibil să nu fii învăluit în aburi grei de alcool contrafăcut ce se ridicau din paharele păturii muncitoare ce-și făcea, astfel, curaj să înceapă o nouă zi (de muncă, bineînțeles). Doamne, câți români fericiți mai erau pe vreamea aia! Astăzi, cârciumile sunt mai răruțe și, în drum spre școală, nu zăresc prea mulți Ioni aplecați și sărutând pământul. În schimb, fără să vreau, constat că firmele luminate fosforescent de neoane verzi mă atrag hipnotic, în timp ce în minte îmi răsună insistent și disparate fragmente dizarmonice care mi-au invadat subconștientul: Aleg Dona pentru că sunt o persoană activă și-mi place să mă simt sănătoasă, Help Net – o farmacie care te știe, Avem grijă să ai grijă și, desigur, Farmacia inimii, Cateeenaaa… Evident, mă întreb: cum să nu fie fericit românul, când are la discreție medicamente pe care le poate lua, prin bunăvoința farmacistului, pentru urechi și după ureche?  Că tot am zărit la un Stop reclama led pentru Cateeenaaa, mi-am verificat în geantă stocul de extraveral și am răsuflat ușurată că toată săptămâna voi fi foaaarte liniștită.

Ajung, în cele din urmă, la școală și primul lucru pe care-l fac e să împrumut o colegă pentru a-și achita rata la Avon (produse pe care le vinde o altă colegă) și, mândră că am făcut deja doi oameni fericiți, intru în cancelaria unde tronează, apetisant, pe câteva platouri, prăjiturile coapte jumătate de noapte și aduse drept mostre de către colega Marcela, care a hotărât că abilitățile sale culinare nu mai sunt perfectibile, ci de-a dreptul perfecte, astfel încât să-i asigure, suplimentar, o sursă de venit. Deși ocolesc dulciurile, nu pot rezista ispitei de a molfăi câteva minciunele, asigurând-o, între două clefeteli, pe doamna profesoară cofetăreasă și făcând-o, astfel, fericită, că, în curând, voi apela și eu la serviciile dumneaei, mai ales că se jură că torturile îi ies formidabil. În timp ce în mine se dă o luptă între bunul simț și dorința înfruptării din produsele interzise, îmi sosesc  borcanele cu miere (adevărată!), pe care le comand în mod constant de la colega Ana cea curajoasă, care a accesat Fonduri Europene și a pornit acum vreo doi ani o afacere apicolă care se pare că-i merge. În fine, alt profesor fericit…

Ștergându-mi ultimele firimituri de pe buze și încuindu-mi mierea în dulapul (personal!) din cancelarie (nu se știe niciodată), îmi iau catalogul și mă îndrept cât pot de serioasă spre sala de clasă de la etajul al doilea, unde mă așteaptă copilașii care, sper eu, îmi vor răsplăti toate eforturile, demonstrându-mi că și ziua asta, care a început sub auspicii bune va continua și se va sfârși – cum altfel? – decât minunat. Pe coridorul lung unde se pierd reverberațiile unei sonerii sâcâitoare este o liniște distonantă, sesizând doar în dreptul ușilor de la clase zumzetul de stupină al însetaților de învățătură. În dreptul clasei, îmi impun o postură serioasă, de profă deloc mișto, asigurându-mă că al meu complice, catalogul, îmi șade bine și țeapăn la subsoară, fiind apt să înghită și azi recolta strădaniilor școlarilor.

Deschiderea ușii e întâmpinată, ca de obicei, de o rumoare stăvilită de a mea prezență și, luând act în mod satisfăcător de temerile pe care le simt vibrând în aer, mă îndrept spre catedra de unde voi trona 50 de minute asupra poporului meu de puradei. Încă nu știu dacă voi impune un regim democratic sau despotic. Depinde de foarte mulți factori: propria-mi dispoziție (astăzi sunt în toane bune), răspunsuri erudite, logoree sterilă, teme nefăcute, o unghie ruptă, măgării infantile, stupizenii hazlii, un fir dus la ciorap și câte și mai câte. Deschid, de-acum – cu binecunoscutul zâmbet machiavelic – CA-TA-LO-GUL, îmi frec palmele cu nerăbdare că, în sfârșit, drăcușorii vor fi ai mei și îi voi trece prin furcile caudine, țintesc victimele – în timp ce răsfoiesc cu nonșalanță paginile – încercând, precum Kaa, să le hipnotizez și, observând privirile îngrozite și hăituite ale împielițaților care, de data asta, nu mai au scăpare, pornesc atacul, lansând o grindină de întrebări care începe să le bombardeze fără milă căpșoarele care se pleacă, mai jos, tot mai jos, în speranța deșartă că al cărui cap se pleacă, al aceluia nu se va tăia, până când, unul mai semeț îndrăznește să riposteze. Contraatacul m-a lăsat perplexă și, fără îndoială că, fără extraveralul cu care mă dopasem anticipat, inima mea ar fi cedat, neputând rezista avalanșei docte de inepții debitate cu insistență de micuțul geniu. Astfel, mi-e dat să aflu că  Ioniță comisul avea un cal pintenog de trei picioare și, chiar dacă avea numai trei picioare era un cal minune pentru că mama lui fusese o iapă faimoasă, că Ion Creangă a murit de ciumă, că Acel animal este foarte mort, că Mihai este mai puțin mort când mănâncă, iar Cățelul ăla e și mai mort decât pisica călcată de mașină, că Bunicul e la fel de mort ca și bunica, iar Cîinele e mai puțin mort ca înainte. Siderată de cele auzite, dar intuind talente poetice absconse, arunc o provocare pe care, evident că o voi răsplăti dacă ale lor creații lirice se vor ridica la nivelul expectanțelor mele. Și uite-așa, constat că da, românul s-a născut poet, fluența și logica versurilor lăsându-mă încă o dată fără glas (pentru că îndrăznețul meu este, desigur, și poet): căci Cu o frumusețe de văratic/ Stau și citesc povești lângă jăratic,/ Pisica toarce lângă mine,/ Iar eu dorm pe ea; Mergeți și vă distrați/ De dimineața până seara/ Mai mănânci și o oaie/ Și-o găină mare/ Și cu garnitură de bordei… și tot așa.

Mulțumesc frumos pentru răspunsurile primite, dar mica brută, persuasivă, neobosită și însetată de răzbunare continuă să mă tortureze, luându-mă, în cele din urmă, valul, când aud adevărata chintesență aforistică a cugetului românesc spusă de gura unui copil de 14 ani: gura bate curul.  E adevărul adevărurilor și eu nu-l pot combate.

Închid lista neagră pe care am făcut-o și mai neagră, dar acum, mult mai confortabilă, atentă fiind ca toți cei trecuți în ea să stea cât mai comod, pe cât mai multe scăunele, părăsesc camera supliciilor după 50 de minute și ies… radioasă, ca de obicei, cu vaga impresie – extraveralul și-a făcut efectul – că salonul de umor pe care tocmai l-am vizitat s-a ridicat la nivelul expectanțelor mele.

Sunt un om fericit pentru că, iată, reușesc să trăiesc cu zâmbetul pe buze, respirând doar fericirea emanată de cei din jurul meu și sunt un profesor și mai fericit pentru că, de ce să nu recunoaștem, în afara dereglărilor inevitabile ale SNC, nu voi reuși să îmbătrânesc niciodată prea mult grație râsului care mă va zgudui zilnic, a delicioaselor momente petrecute între pereți înrămați cu planșe, alături de acești adorabili omuleți care ne fac să devenim o parte din ei, conducându-ne, de fapt, pe noi, cei care ar trebui să-i conducem, după nescrisa lege: Și tu ai fost copil. Și tu poți greși.

Și ziua care se anunța atât de bună cu mine se încheie nespus de blând și știu, în adâncul sufletului, că ți-ai dori și tu măcar o fărâmă dintr-o astfel de zi, pentru ca noaptea să-ți dai seama că nu doar Tatulici și Rebreanu au văzut români fericiți. Eu îi văd la tot pasul, consecință firească a traiului într-o țară fericită, unde fericirea a devenit a doua noastră natură.

Sunt un profesor fericit. Tu?

 

Accesări: 145

Articole asemănătoare