În cele mai multe situații întâlnim o atitudine pasivă din partea părinților în ceea ce privește relația propriilor copii cu jocurile digitale. Adesea, părinții sunt doborâți de oboseală, de grija pe care le-o poartă zilnic micuților, pentru a le oferi toate cele necesare unui trai bun. Dacă de la o vârstă fragedă partea sufletească a copiilor este ușor neglijată, trecând-o în plan secund, atunci copiii se înstrăinează treptat refugiindu-se în diverse lucruri unde își găsesc liniștea, unde sunt apreciați, felicitați. De aceea, majoritatea copiilor spre vârsta adolescenței își găsesc satisfacția în practicarea jocurilor electronice. Unul dintre specialiști promovează această perspectivă în cartea sa, Psihologia jocurilor video, afirmând următoarele: „Dacă un adolescent angoasat de prezent își găsește confortul în fața ecranului și a consolei, asta se întâmplă până la urmă pentru că jocurile îi alimentează stima de sine. În timp ce părinții își fac griji pentru viitorul său, iar el se întreabă ce va face în viață, jocurile îl liniștesc: de fiecare dată când depășește o etapă primește mesaje de încurajare din partea calculatorului, noi puncte de viață și rezistență, noi arme și chiar felicitări de la ceilalți jucători dacă joacă în rețea. O ocazie de a se simți în sfârșit apreciat, nu doar ca un elev mediu sau mediocru care „dacă va continua tot așa, nu va face nimic în viață”. (S. Tisseron, 2010, p. 35).