Atunci când se vorbește despre școală, cuvântul care sintetizează gândurile, trăirile, atitudinile, proiectele și demersurile practice este „responsabilitate”. Acesta este un sentiment profund care nu trebuie să își piardă din intensitate, nici când este vorba despre profesori, nici când este vorba despre elevi. O școală ideală învață elevii să învețe, pentru ca aceștia să cunoască cum să se integreze, perfecționeze și să se autodepășească, astfel încât să fie stimulate resursele creative specifice fiecărui tânăr, încurajându-se studiul, căutarea, cercetarea, creația, autoeducația și autoconstruirea.
Pentru că trăim într-o societate în continuă schimbare și pentru că elevii și părinții acestei perioade cer schimbarea sistemul de educație, este imperios necesar să conjugăm eforturile în a afla cum trebuie să arate școala ideală, dar, mai ales, cum ar trebui să fie profesorul: un mentor care să îi ajute să facă performanță și care să fie tovarăș de drum elevilor în pregătirea pentru viață.
Săptămânile patimilor pentru profesori
Scriu articolul acesta pe 10 iunie. Mai e o săptămână și se termină școala. Cei care sunt străini de sistemul preuniversitar de educație, sau care nu au de ce să se gândească la el, vor crede că profesorii, ca și elevii lor, se pregătesc pentru o lungă și lipsită de griji vacanță, ba chiar că sunt deja în vacanță, din moment ce mare lucru nu se mai predă, evaluările se vor fi făcut, grijile vor fi trecut.
Ei bine, aș vrea să vă spun că această ultimă săptămână de școală, ca ultimele 2-3 săptămâni dinaintea clopoțelului de final, de fapt, sunt săptămâni ale patimilor. Este momentul când se culeg roadele unui an școlar întreg, pentru elevi, pentru părinții lor și pentru profesori. Pentru profesoara de liceu care sunt, a fost un an școlar ca toți ceilalți, cu tensiuni, cu angoase, cu trăirea, din nou, a sentimentului inutilității cu, deseori în colțul minții, aceeași întrebare: oare ar trebui să fac altceva? Oare ar trebui să îmi caut alt serviciu? Oare tot efortul meu folosește cuiva și la ceva? Renunți să îți duci gândul până la capăt, ba chiar începi să te împăunezi un pic, atunci când te pomenești cu câte o scrisoare sau câte un mesaj lung și sensibil de la un fost sau actual elev care îți spune cât ai însemnat, cât însemni în viața lui și cât de recunoscător îți va fi mereu.
Școala – o abordare organizațională și managerială
Fiecare om posedă anumite trăsături ce se reunesc sub conceptul de personalitate. Spunem despre ele că au un caracter relativ stabil și permanent și că ne influențează viața de zi cu zi, determinându-ne să acționăm în diverse moduri. De asemenea, felul în care ne comportăm ca membri ai unui popor și înțelegem valorile, credințele, normele și premisele care ne caracterizează ne duce cu gândul la cultura acelui popor. Vorbim despre o cultură națională, care însumează toate caracteristicile poporului respectiv; această cultură este însușită și asumată de către membrii societății, având o influență evidentă asupra comportamentului nostru. Dacă un popor deține o cultură națională, în același mod se conturează și în cadrul unei organizații o cultură, denumită cultură organizațională, ce reflectă, simplu spus, modalitățile în care „se fac lucrurile pe la noi”. Cultura organizațională este „cleiul” social care ține organizația împreună.
Deontologia profesională
Într-o societate de un dinamism fără precedent, relațiile din câmpul educațional devin din ce în ce mai complexe, mai dificil de abordat. Actul educațional începe din familie și continuă în instituțiile școlare integrate sistemului de învățământ. Confruntându-se cu multe probleme, învățământul are o misiune grea de îndeplinit: aceea de a forma personalități care să corespundă cerințelor societății viitoare, de a-și desfășura activitatea cu mijloace modeste dar în condiții de maximă eficiență tocmai pentru că rezultatele acestui domeniu profesional se repercutează mai târziu asupra întregii societăți. De aceea, problematica deontologiei profesionale este de însemnătate.
Aspecte teoretice ale abordării terapeutice. Învățarea socială
Albert Bandura susține că la baza învățării sociale nu stă experiența directă, ci mai ales reprezentarea. Comportamentul, fiind învățat mai mult prin observarea și imitarea manifestărilor comportamentale ale unei persoane, implică discutarea învățării prin modelare, prin imitare și prin observație. Învățarea socială nu constă în simpla imitare, ea implică și procese de autoreglare. Teoria concepută de Bandura este descrisă ca și teorie social-cognitivă a învățării. Cu ajutorul învățării sociale, pot fi obținute trei efecte: dezvoltarea experiențelor prin simpla observare și imitare – învățarea prin observare permite achiziționarea unor comportamente noi fără a parcurge un proces de încercare și eroare; accentuarea sau diminuarea comportamentului – recompensa facilitează, iar pedeapsa inhibă comportamentul învățat; activarea unui comportament de către anumite caracteristici țintite, precizează când anume este adecvat comportamentul – învățare discriminativă. Copiilor agresivi trebuie să li se ofere un suport, să învețe când și de ce sentimentele de amenințare resimțite într-o anumită situație sunt false.
Grădinița – partener al familiei
Familia este plasată în cadrul actualului curriculum în perspectiva partenerului activ din cadrul educației copilului. Mult timp s-a considerat că întreaga responsabilitate în ceea ce privește educarea copilului revine instituțiilor de învățământ, familia fiind cea care doar se bucură de beneficiul acestei acțiuni. Rolul părinților nu poate înceta odată cu intrarea copilului în cadrul activității didactice, ceea ce se schimbă doar fiind modul în care este abordat copilul, raportat la noul său statut, concordând cu ceea ce se întâmplă în mediul didactic. Această relație reprezintă unul din punctele sensibile în ceea ce privește microsocietatea din cadrul grădiniței. Dacă ținem cont că ambele părți implicate converg spre aceeași finalitate referitor la educația copilului, această relație ar trebui să se desfășoare ireproșabil. Totuși, pot apărea divergențe când fiecare dintre cele două părți propune propriul stil de educație, în același timp combătându-l pe celălalt. Idealul care se urmărește este ca părinții să devină colaboratori permanenți ai educatorului, părțile implicate urmărind ca propriile acțiuni să fie cât mai eficiente.
Profesorul ca element de schimbare în procesul de educație al secolului XXI
Noțiunea de schimbare este un proces de evoluție, de modificare, de a nu rămâne niciodată într-o stare inertă. Acest proces implică o stare de echilibru teoretică care este perturbată de un actant, de un agent de schimbare.
De ce este totuși împortantă această schimbare? De ce nu pot rămâne toate așa cum sunt? Un exemplu potrivit ar fi chiar viața universului. Din punct de vedere teoretic, cea mai mare parte din viața universului reprezintă starea finală de echilibru când toate procesele de schimbare, de evoluție, s-au oprit și universul este doar electroni liberi aflați în stare imobilă, la temperatura de 0 Kelvin. Cu toate acestea, nu această stare este cea care face universul impresionant în momentul de față, nu această stare de imobilitate a materiei, unde totul este teoretic perfect, este ceea ce susține viața, ci chiar procesul haotic de schimbare în care ne găsim în momentul de față, unde materia este în activă interacțiune și elemente diverse ajung să lucreze ca agenți de schimbare pentru alte elemente. Dar să ne întoarcem cu picioarele pe pământ. Sala de clasă este un microunivers unde elementele (elevii) se află într-o anumită stare de semi-echilibru, interacționând unii cu alții și făcând schimb de experiențe și informații în mod continuu. Și cosmosul ne învață că trebuie să existe un element perturbator, acesta fiind profesorul care, pe lângă faptul că aduce o schimbare în microcosmosul clasei, aducând idei noi, experiențe noi, planuri noi de a proiecta gândirea umană, în procesul de predare-învățare acesta are, pe lângă alte roluri în clasă și rolul de a ghida.
Transpunerea educației rațional-emotivă și comportamentală în cadru terapeutic
Pornind de la presupunerea conform căreia este posibil şi dezirabil să-i învățăm pe copii cum să se ajute să facă faţă vieţii cât mai eficient, deoarece de multe ori comportamentele problematice sunt cauzate de abilități deficitare, programul de educație rațional-emotivă și comportamentală oferă copiilor modalitățile eficiente prin care pot să asimileze deprinderile necesare prevenirii tulburărilor emoționale, mai specific deprinderile de gândire rațională și concepție sănătoasă despre sine şi alţii (Vernon, 2004). Studiile empirice și științifice arată că este un program pozitiv, menit să răspundă nevoilor de sănătate mentală și stare de bine, care nu vizează patologia (Knaus, 1974).
Situații problematice întâlnim la tot pasul în mediul școlar, situații care au un impact deosebit de puternic asupra personalității pe termen lung. Vorbim aici în special de comportamentele agresive (agresor/ victimă) care relaționează de cele mai multe ori cu stimă de sine scăzută, abandon școlar, depresie, ideații suicidare, acuze psihosomatice (Hawker și Boulton, 2000) etc. Studiile de specialitate arată că, prin intermediul educației rațional-emotivă şi comportamentală, copiii reușesc să-și gestioneze mai eficient reacțiile emoționale negative și să-și internalizeze cu mai mult succes regulile unui comportament dezirabil.
Realitate augmentată și geolocalizare în educație: Aplicația Smartsense
În societatea de astăzi, tehnologia a devenit o parte crucială a vieții noastre cotidiene. Accesul la informație nu a fost niciodată mai la îndemână ca acum, iar sursele de informare nu au fost nicicând mai variate. Totodată, sistemul de învățământ tradițional are unele limitări în a transmite informația dorită către elev, iar uneori elevul are probleme în a conceptualiza informația primită.
Realitatea virtuală și realitatea augmentată sunt considerate a fi tehnologii noi, dar adevărul este că aceste tehnologii datează de câteva decenii și există o mare comunitate internațională care lucrează pe aceste subiecte la nivel științific și industrial [1]. Dezvoltarea rapidă a tehnologiei din ultimii ani a făcut ca aceste tehnologii să fie disponibile tuturor.
Utilizarea videoclipurilor interactive în scop educațional
În prezent, eficiența integrării materialelor video în educație nu mai constituie un element de incertitudine în rândul specialiștilor în domeniu, aceasta fiind deja demonstrată de multiple cercetări științifice. Studiile în acest sens au indicat faptul că videoclipurile educaționale reprezintă instrumente de învățare cu un nivel ridicat de productivitate (Zhang et al., 2006; Guo et al., 2014), ce pot fi utilizate în cadrul oricărei discipline de studiu (Rackaway, 2012; Hsin & Cigas, 2013), contribuind astfel la îmbunătățirea performanței academice (Boyle, 1997; Mayer, 2009). Cu toate acestea, simpla prezentare a informațiilor în format video nu va conduce în mod automat la o învățare de profunzime (Karppinen, 2005). Anterior integrării materialelor video în cadrul lecției, este necesară evaluarea potențialului educativ al acestora și analiza unor variabile multiple, precum relevanța pentru tema lecției, concordanța cu obiectivele lecției și cu nivelul de pregătire al elevilor etc. Totodată, un aspect important ce trebuie luat în considerare în momentul determinării eficienței unui material video este reprezentat de tipul de videoclip ce urmează a fi utilizat, și anume, liniar sau interactiv. Conform lui Ertelt et al. (2006), utilizarea videoclipurilor liniare poate conduce uneori la o învățare superficială și la o atitudine pasivă în raport cu informațiile prezentate, pe când videoclipurile interactive (VI) încurajează învățarea activă și contribuie la stimularea interesului elevilor (Gedera & Zalipur, 2018).