Și regresul e un progres – dacă-i spui altfel.
Presupunând că literația (o denumire ce pare atât de modestă, dar care începe să devină emfatică, precum dezvoltarea personală) are ca bază (etimologică, desigur) termenul de literă, atunci nouă – acest atât de nou (scuzată-ne fiind ciocnirea paronimică), dar, totuși, vechi termen, dobândește, dacă nu vocația absolutizării (poate chiar a absolutismului), măcar pe aceea a totalității – ni se pare că e doar un fel de calc extins, avându-și etimonul în vechea grecească, gramma, ulterior tradusă ca littera latină. În atare condiții, trebuie menționat că noul (post-,post) modern termen preia, în fapt, ceea ce altădată pretindea așa-numita litteratura (grammatica), cândva o „artă” (o „tehnică”) elementară, deci o disciplină (didactică).

Lumea însă n-a văzut ceea ce am văzut eu. (Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Literele (și literratura, bineînțeles) sunt, astfel, obiecte esențiale în procesul de școlarizare, scrisul și cititul constituind, în orice sistem educativ, operații fundamentale, nu doar pentru intelectual(-izare), ci pentru existența societății contemporane, în integralitatea ei. Atunci, ar fi de la sine înțeles că acea literratura nu ar fi altceva decât bombastica literație de acum, având ca fundament cunoștințele elementare. Acestea erau transmise beneficiarilor procesului didactic de un grammaticus (vechiul grămatical nostru), nu altul decât (cândva) învățătorul, devenit astăzi și el profesor, în acest proces perpetuu de schimbare și de aristocratizare a terminologiei (de fapt, schimbarea formei/ a denumirii), în încercarea de adaptare la noile realități, în acord și cu presupusa schimbare de gândire/ de comportament, poate chiar de caracter, deci cu noua psihologie pe care ar avea-o copilul contemporan, unul super- și supratehnologizat (a se înțelege chiar unul automatizat sau măcar în curs de robotizare spre a fi, în cele din urmă, un desăvârșit cyborg).

Astfel, literația, cu toate pretențiile ei de inovare, nu e decât o formală revenire la ceea ce era educația dintotdeauna (deci, întrucâtva, un regres). Dacă altcândva se dorea, prin educație sau educare, extragerea omului din animalitate (brutalitate, sălbăticie, bestialitate și altele așijderea), cu instinctualitatea ei aferentă (în fond, un automatism natural), acum, prin literație nu s-ar voi altceva decât progresul (cu orice preț, caragilean s-ar putea spune). Așadar, s-ar dori, bănuim noi, super- și supraspecializarea ființei omenești, în acord cu noile cerințe ale relațiilor sociale super- și supratehnologizate, chiar super- și supramediatizate. Altfel spus, prin această ultraspecializare a ei, într-un deplin acord cu scientifizarea, tehnologizarea și mediatizarea societății contemporane (presupunându-se că cea viiitoare va fi și mai și…), i se dă ființei omenești posibilitatea să fie pe deplin pregătită pentru cerințele lumii de azi; adică, s-ar putea considera că acest om – nou, recent sau de mâine –  ar trebui să  fie pregătit în așa fel încât să aibă reflexele necesare pentru a face față oricărei situații sau provocări, adică să revină la automatism, dar unul de tip nou, potrivit universului său actual. Iar odată cu aceasta, ceea ce s-ar crede că ar fi un progres să nu fie, în spirala evolutivă a lumii, decât un altfel de regres.

Literația, o formă ce încă-și caută fondul

De altfel, această literație de azi (căci, la începuturile ei, era ceea ce și se promova prin literratura –în mare parte, o alfabetizare, dorită ca funcțională) începe – dacă nu a și devenit deja – să fie extensivă, chiar hipertrofică, asimilându-și nu doar educația, ci și cultura(-lizarea, desigur). Poate că politico-didacticienilor (deci specialiștilor în politici educaționale), nu le-a mai plăcut terminologia alfabetizării și a culturalizării, așa că au renovat procesualitatea didactică printr-o inedită schimbare a denumirii, pe considerentul pregătirii nu doar pentru lumea de azi, ci și pentru cea viitoare, ca și cum s-ar și ști în ce fel ar evolua omenirea. Iar în acest context, se și elaborează continuu, pentru învățământ, diverse strategii (de parcă am fi angrenați într-o perpetuă stare de conflictualitate sau beligeranță, care, dacă nu există, atunci s-o generăm), pe considerentul că omul, chiar dacă poate fi ușor deprins să citească/să scrie, nu ar ști să și învețe, astfel că fostul (doar/simplu) analfabet, bineînțeles neînvățat, dar nu și nefuncțional, să devină, printr-o anume aristocratizare formală a denumirii, nu un „sărac cu duhul”, ci un eufemistic analfabet funcțional, desigur, pentru acea societate viitoare, utopică sau distopică (asta încă rămâne de văzut).

De aceea, s-a preconizat și se mai preconizează încă aceasta – că nu cantitatea de informații asimilate contează, ci formarea de așa-numitele strategii de învățare care să și fie viabile (adică valabile pe întregul demers existențial), toate cu scopul (într)ajutorării tânărului de azi (noul  om de mâine), care trebuie să caute, să descopere, să asimileze și să aplice, cu siguranță, noile informații (căutate, descoperite și asimilate, bineînțeles). Iar astfel ar fi cu atât mai necesar să fie formată acea competență de „a învăța să înveți”, deplasându-se accentul de pe acumulare și asimilare de cunoștințe pe cel de procesualitate și procesualizare, adică pe așa-numita „formare de competențe”, care, ca atare, ar consta în „formare de strategii” (adică limbaj de plastic în locul limbii de lemn).

Iată de ce școala ar fi aceea chemată să „echipeze” elevii cu abilități/ competențe care să-i și ajute în această învățare dorită ca viabilă. Ea ar trebui să ofere acele modele de strategii (cu siguranță, de învățare), cu un termen de valabilitate ce ar acoperi integral parcursul vieții neștiutorului elev de azi, dar viitor om nou de mâine tehnologizat, supra- și super-informat. De fapt, aceste modele de strategii ar fi chiar strategiile de literație, cumva ca niște utile „unelte” intelectuale indispensabile adaptării la cerințele și trebuințele societății și lumii– cf. DEX, literația este „capacitatea de a citi, a scrie, a utiliza numere și de a înțelege și a utiliza informațiile citite în viața de zi cu zi viitoare”).În fond, cam aceasta afirmă și The Global Alliance for Literacy –  „fundament al învățării pe tot parcursul vieții” (uil.unesco.org/literacy/global-alliance)

Iar dacă în dicționarul OECD, literația este menționată ca fiind pentru om „abilitatea de a înțelege, de a folosi și de a reflecta asupra textelor scrise pentru a-și atinge obiectivele, a-și dezvolta cunoștințele și potențialul și a participa eficient la viața societății”,  în dicționarul Cambrige, apare „ca abilitatea de a scrie și a citi”, fiind, „de asemenea, o abilitate de bază sau o cunoaștere a unui subiect” (dictionary.cambridge.org/dictionary/english/literacy). Totodată, în documentele UNESCO, literația transpare, inițial, ca „un set de abilități de citire, scriere și numărare” (deci ceea ce era cândva alfabetizarea comunismului), pentru ca, apoi, să fie „înțeleasă ca un mijloc de identificare, înțelegere, interpretare, creație și comunicare într-o lume tot mai digitalizată, mediată de text, bogată în informație și rapidă” (en.unesco.org/themes/literacy). Așadar, într-un final, literația ar fi o abilitate/competență cheie, prin care se dă calitate procesului educativ, vizându-se, astfel, și valorizarea educației, în ansamblul ei, nu altfel decât se făcea prin acel proces de culturalizare a maselor (literația – „o măsură cheie a educației populației”, cf. Roser, Ortiz-Ospina, 2018).

De fapt, ca oricărui  nou concept, i se caută o așa-numită legalizare sau, mai bine spus, o intrare în legalitate, deci legitimitatea, iar odată cu aceasta, identitatea. Și chiar de aceea, căutându-i-le, nu i se dorește decât ca acestei noi forme, dacă nu i se poate afla, atunci măcar să i se dea fondul.

În cușcă

După cum s-a și văzut, acest concept de literație nu numai că-și depășește limitele, dar și absoarbe totul, înghițând, precum căpcăunul din poveste, și educație, și cultură, și știință, și tehnică (chiar pe aceea de învățare) ș.a.m.d., așa încât devine ceva de genul trans-, para- sau metadidactică. Iar odată cu aceasta nu face altceva decât să includă/să închidă tot și pe toate, în încăpătorul ei pântece, ca într-o cușcă. În fond, și acest nou  educativ sistem (căci aceasta și este literația), prin liniile strategice trasate, nu face altceva decât să-i stabilească ființei omenești, chiar, în devenirea ei continuă, noi limite/noi granițe care, bineînțeles, îl închid ca într-o cușcă, dându-i-se impresia că s-ar elibera prin așa-numitele creativitate și gândire critică. Iar noi, incluși deja în această originală și, totuși, desuetă denominație (etimonul littera/gramma) a unui pretins inedit sistem de învățare/educare,am încercat, într-o speculare a conceptului, să imaginăm un demers creativ, centrat pe ființa omenească, care să activeze mai multe accepțiuni ale literației, pornind de la diferite tipuri de discurs, dar respectând principiul cercurilor concentrice, de la facil, spre dificil.

Ca primă etapă, deci ca deschidere, ne-am propus să verificăm atenția participanților. De aceea, am propus un test de literație (vezi anexa 1), accesând, astfel, competența de înțelegere la nivel primar a unui text de divertisment (necesitând, desigur, atenția).

A două etapă, a vizat literația înțeleasă ca proces de identificare, pornind de la textul pastișă, creat cu ajutorul ChatGPT.  (vezi anexa 2) Discuțiile au glisat de la provocarea de a recunoaște autorul până la stabilirea valorii estetice sau de la acțiune și personaje până la observații asupra stilului.

A treia etapă, a pornit de la o fotografie multipremiată, semnată de Kevin Carter, Copil pândit de vultur (vezi anexa 3). Am accesat, de data aceasta, competența de analiză a poveștii ce stă în spatele fotografiei. Oamenii par să fi fost interesați doar de latura melodramatică a întâmplării și niciodată dispuși să afle adevărul care ar fi compromis scenariul creat de mass-media. De altfel, mulți căzând pradă sloganului „O imagine face cât o mie de cuvinte”, neglijează tocmai faptul că acea imagine trebuie trebuie raportată la un anume context. Astfel, pusă în relație cu o anume situație, o imagine ar putea să comunice altceva decât s-ar crede inițial. Dar, noi, mereu grăbiți în a generaliza, interpretăm/definim superficial sau dăm sens/semnificație (cu caracter de generalitate) unei imagini. De aceea, și suntem întru totul de acord cu cea ce considera Henry David Thoreau: „Nu contează la ce te uiți. Contează ce vezi”.  Aceasta este valabilă, pentru literatură, mai ales pentru poezie și, desigur pentru ceea ce urmează…

A patra etapă, a văzut literația ca proces de interpretare. Două texte cu caracter religios au constituit punctul de plecare: pe de o parte, pilda cu gestul șocant a lui Iisus care blestemă smochinul neroditor a născut vii dezbateri, iar pe de altă parte, s-a adus în discuție dacă interpretarea celor două puncte din finalul poemului Inscripție pe Biblie, de Tudor Arghezi, (vezi anexa 4), poate schimba sensul poeziei.
A cincea etapă, a mizat pe literația ca proces de completare, astfel că am apelat la un text vizual, lacunar. Este vorba despre pictura lui Vittore Carpaccio, Două doamne venețiene, a cărei parte absentă a fost descoperită după aproximativ două sute de ani. (vezi anexa 5)

Ultima etapă a mizat pe literația ca proces de autoreflecție. Pretextul (deci, de unde am și pornit) a fost un fragment din cartea lui Carl Sagan, Un palid punct albastru, care vorbește despre imensitatea universului și de efemeritatea ființei umane. (vezi anexa 6).

În loc de concluzie, am selectat câteva idei din feedback-ul oferit de participanți.
Puncte tari: textele propuse, interpretarea textelor cu caracter religios, operele de artă;
Puncte vulnerabile: discuții mai aprofundate, munca în echipe
Propuneri: texte specifice și gimnaziului, texte nonliterare,

Anexa 1: Test de literație

Nu scrieți nimic!
1. Cartea cu care a început literația dvs:
2. Personajul a cărui identitate ați împrumuta-o:
3. Autorul cu care ați ieși la o bere:
4. Locul descris într-o carte, unde ați dori să vă petreceți ultimii ani ai vieții:
5. Poemul pe care l-ați recita în loc de rugăciune:
6. Replica devenită mantră:
7. Personajul cu care ați ieși la o întâlnire:
8. Animalul întâlnit într-o carte pe care l-ați lua acasă:
9. Cartea pe care nu ați recomanda-o niciodată elevilor dvs:
10. Meniul născut dintr-o experiență de lectură:
11. Trei cuvinte pentru a vinde o carte:
12. Facebook literație:
13. Tabloul în care ați intra:
14. Un regizor care ar ști ce-i literația:
15. Criticul-zeu:

Anexa 2:  proză fantastică  – ChatGPT

Pe străzile Bucureștiului se desfășura o seară banală, îmbrățișată de umbrele melancoliei. Oameni obosiți, cu priviri pustii, pășeau grăbiți, fără să știe că atmosfera ce plutea în aerul orașului ar fi putut fi un preludiu al unui vis straniu.
Într-un mic apartament de la marginea orașului, într-o clădire părăsită de vreme, locuia un bătrân singuratic. Acest bătrân nu era unul obișnuit. În ciuda vârstei sale înaintate, ochii lui păreau să pătrundă în tainele universului, ca niște portaluri către tărâmul inefabil. Se numea Ovidiu și fusese odinioară un profesor respectat, dar o tragedie neștiută îl împinsese spre marginile existenței.
În acea seară, luminile slabe din tavanul camerei sale se joacă pe pereți, creând o simfonie de umbre care se încolăceau în jurul mobilei vechi și a cărților vechi ce umpleau rafturile murdare. Ovidiu stătea într-un fotoliu obosit, privind pe fereastră cum lumina palidă a lunii începea să pătrundă printre norii stacojii.
În tăcere deplină, un ticăit îndepărtat în locul făcea loc în nopții, întâi încet, apoi din ce în ce mai insistente. Acel sunet straniu aduse aminte bătrânului de un ceas vechi pe care îl găsise când va într-o librărie uitată de timp. Își aduse aminte de cumpănă care îi răscolise viața, destinul său zbuciumat și de tainele pe care le descoperise în paginile cărților interzise.
Cu un suspin adânc, Ovidiu se ridică încet din fotoliu, se îndreptă spre sertarul biroului și scoase o cheie ruginită. Se îndreptă spre peretele de piatră crăpat, de lângă șemineu, și începu să întoarcă cheia într-o gaură ascunsă. O ușă secretă se deschide în spatele bibliotecii, dezvăluind un coridor învăluit în întuneric.
În ciuda vârstei sale înaintate și a slăbiciunii trupului, Ovidiu pășea hotărât pe treptele abrupte, înaintând spre necunoscut. Lumina unui candelabru încă strălucea la capătul coridorului, într-o sală rotundă, asemenea unei vechi săli de lectură, unde cărți vechi și pergamente rare împodobeau pereții într-o ordine misterioasă.
În mijlocul sălii, un pergament cu litere aurite atrase privirea bătrânului. Cu mâinile tremurând, începu să citească cu glas tăios un poem magic, o invocație către universuri ascunse și mister nedescoperite. În acel moment, întregul salon se umplu de lumină strălucitoare, iar tavanul începu să se transforme într-o fereastră către cosmos.
Ovidiu zări lumi nebănuite, galaxii dansează în jurul lui într-un carusel cosmic de culori neasemănate. În extazul acelei revelații, bătrânul simți că devine parte din infinitul pe care îl contemplă, că se dizolvă în cunoașterea absolută, în timp ce îngeri de lumină îi șopteau secretele veșnice ale universului.
Și cum lumea se pierde în abisul eternității, Bucureștiul adormit rămânea neștiutor al miracolului care se desfășura într-o noapte obișnuită, sub privirile tulburate ale unui bătrân călător al universului.

Anexa 3: Kevin Carter, Copil pândit de vultur

Anexa 4: pilda smochinului neroditor

A doua zi pe când ieșeau ei din Betania, Iisus era flămând. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo pentru a vedea dacă acesta avea vreun fruct în el. Când a ajuns la el, n-a găsit nimic decât frunze, căci nu era sezonul smochinelor. Atunci i-a spus copacului: ,,Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac”. Și ucenicii lui l-au auzit spunând aceasta.
Dimineața, pe când treceau, ei au văzut smochinul uscat de la rădăcină. Petru și-a adus aminte și i-a zis lui Iisus: ,,Învățătorule, uite! Copacul pe care l-ai blestemat s-a uscat!” “Aveți credință în Dumnezeu”, a răspuns Iisus. ,,Adevărat vă spun vouă că dacă vreunul va spune acestui munte: Du-te și atuncă-te în mare! și nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că aceasta se va întâmpla, așa va fi. De aceea vă spun vouă, orice veți cere în rugăciune, credeți că veți primi și va fi al vostru. Și când vă rugați, dacă aveți ceva în suflet împotriva oricui, iertați-l, pentru ca și Tatăl din ceruri să vă ierte greșelile voastre. – Marcu 11:12-14

Inscripție pe Biblie
Tudor Arghezi

O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă,
Trecându-te tainic prin somn tuturor,
Cules, pe-nserate, de cugetul lor,
Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă.
O sută de veacuri, cusute-n cotoare,
Aduc mărturie și semn cunoscut
Că oameni în vremuri, aleși, te-au văzut
Întreg, în odăjdii de brumă și soare.
Poteca de suflete șesul străbate,
Ca niște săcară cu spic.
Puterea dospește-n grăuntele mic
Și holdele-așteaptă tot nescuturate.
O mie de neamuri, plecate, domoale,
Te caută-n ceruri, în vis, în pământ,
Ascuns te-au găsit în cuvânt.
Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale.

Anexa 5: Vittore Carpaccio, Două doamne venețiene pe un balcon

Anexa 6: Carl Sagan, Un palid punct albastru

Uită-te la acel punct. Este aici. Aceasta este casa noastră. Suntem noi. Dincolo de toți cei pe care îi iubești,  pe care îi cunoști,  pe care i-ai auzit vreodată, dincolo de toate ființele umane care au trăit vreodată. Suma bucuriilor și a suferinței noastre. Mii de religii, ideologii și doctrine economice pline de certitudine. Toți vânătorii și culegătorii, toți eroii și lașii, toți creatorii și distrugătorii de civilizație. Toți regii și țăranii, toate cuplurile tinere iubitoare, toți tații, mamele, copii plini de speranță, inventatori și exploratori. Toți moraliștii, toți politicienii corupți […] toți sfinții și păcătoșii din istoria neamului nostru au trăit aici… Pe acest bob de praf suspendat pe o rază de soare.
Pământul este o scenă mică în imensa arenă cosmică. Gândește-te la râurile de sânge vărsate de toți acești generali și împărați pentru ca, agitat de triumf și glorie, să poată deveni stăpânii temporari ai unei fracțiuni… dintr-un punct. Gândește-te la cruzimile care nu se termină niciodată provocate de localnici într-un colț al acestui pixel, localnici, aproape diferiți de alt colț. Cum se chinuie să se înțeleagă, cât de repede vor sunt să se omoare între ei, cât de ferventă este ura lor. Posturile noastre, așa-numita noastră importanță, iluzia că avem o poziție privilegiată în univers, sunt puse în umbră de acest punct palid de lumină.
Planeta noastră este praf izolat, învăluită în marea noapte cosmică. În întunericul nostru, în toată această imensitate, nu există niciun indiciu că ajutorul va veni din altă parte, pentru a ne salva de noi înșine. Pământul este până acum singura lume cunoscută care adăpostește viața. Nu există altundeva, cel puțin în viitorul apropiat, unde specia noastră ar putea migra. În vizită, da. Să se stabilească acolo, nu încă. Fie că vă place sau nu, deocamdată, Pământul este unicul loc pe care îl putem considera acasă.

* * *

Autori: Emilia Borza și Nicolae Berindeiu, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Cluj-Napoca