Particularități psiho-individuale ale cadrului didactic și influența acestora asupra dezvoltării elevilor

Pentru orice cadru didactic, atât educația, cât și cunoașterea copilului reprezintă două acțiuni importante care se află pe primul loc și sunt într-o strânsă legătură. Cunoașterea elevului este extrem de importantă pentru că profesorul poate să descopere trăsături psiho-individuale cu ajutorul cărora poate preveni anumite dificultăți de învățare pe care elevul le are. Unul dintre principalii factori care contribuie la succesul procesului instructiv-educativ este reprezentat de aptitudinea pedagogică. Aceasta reprezintă un compozit de calități atât înnăscute, cât și dobândite, oferind o flexibilitate mare comportamentului didactic, facilitând o adaptare mai rapidă și ușoară la cerințele unei situații educative.

Începerea școlii reprezintă o schimbare majoră în viața copilului și a familiei, și asta pentru că cel mic descoperă noi reguli. Practic, el trebuie să învețe, chiar dacă învățatul este prezentat ca o formă de joacă, iar lipsa cunoașterii elevilor de către profesor poate încetini sau, după caz, poate pune în dificultate angajarea sau acomodarea copilului la cerințele programului. Nu este chiar atât de ușor să devii școlar, pentru că timpul liber este structurat altfel și apar obligații noi pe care copilul trebuie să le îndeplinească.

Menirea și în același timp datoria profesorului este de a face această trecere de la grădiniță la școală mult mai ușoară, fiind pentru cel mic o schimbare majoră, cu mențiunea că tratarea diferențiată a elevilor trebuie să reprezinte o prioritate pentru orice cadru didactic. În situația în care elevul nu are în familie un program care trebuie respectat și își desfășoară activitățile la întâmplare, nu poate fi capabil să își formeze anumite deprinderi de muncă ordonată și sistematică și, în timp, va întâmpina tot mai multe greutăți privind ducerea la bun sfârșit a unor sarcini școlare, căutând, de cele mai multe ori, să le evite. Așadar, trebuie să fie prioritară, încă de la început, comunicarea cu familiile copiilor privind realizarea cu succes a unor cerințe impuse de unitatea de învățământ unde cel mic frecventează cursurile. Învățătorul trebuie să le explice părinților sau familiilor necesitatea realizării unui program bine structurat, care trebuie să creeze un liant între învățat, joacă și odihnă pentru a progresa în ritm propriu.

Întreaga activitate educativă trebuie să antreneze personalitatea elevului, astfel încât să îi conducă pe copii spre o gândire liberă și creatoare, antrenându-i astfel să își exprime cu claritate și sinceritate gândurile și sentimentele pe care le au. Învățătorul trebuie să abordeze într-o manieră diferită fiecare caz în parte, ținând cont de caracteristicile personalității fiecărui elev și, din acest motiv, cunoașterea elevului reprezintă o implicare intensă a cadrului didactic, nu doar la nivel didactic, ci și în scopul realizării unei relații interpersonale armonioase, care să ajute la o bună colaborare, la ajutor și comunicare, în urma cărora elevul să fie mereu încurajat să aprofundeze elementele de bază predate la clasă și, de ce nu, să exploreze și să descopere anumite conexiuni.

Învățătorul are responsabilitatea de a cunoaște elevii. Încă din clasa pregătitoare, acesta trebuie obligatoriu să le descopere potențialul și, în același timp, să-i încurajeze să se cunoască între ei pentru dezvoltarea încrederii în forțele proprii și pentru a crea anumite relații sociale. Doar în acest mod putem spune că activitate educațională este reușită și asta pentru că premisa succesului în educație este reprezentată de cunoașterea elevului – practic, reprezintă cheia care deschide ușa către viitor.

În altă ordine de idei, oportunitățile pentru cunoaștere și autocunoaștere, dar și pentru construirea propriei identități și a încrederii în sine, privind asigurarea succesului în școală și în viață, sunt reprezentate atât de succese, cât și de eșecuri, care sunt trăite de copii în interacțiunile cu ceilalți, prin manifestarea calităților și intereselor, precum și a abilităților și competențelor. Așadar, se pun în valoare informații semnificative privind stadiul și evoluția personalității, această cunoaștere a elevului care este realizată prin anumite metode clasice, de pildă, observația, chestionarul, fișa școlară, testele psihologice, măsurători antropometrice, biografia şi autobiografia, însă și prin tehnici empirice, de exemplu, activitățile de autocunoaștere și intercunoaștere, jurnal sau observațiile spontane.

Aptitudinea pedagogică

Definițiile privind aptitudinea pedagogică sunt extrem de numeroase, însă cea mai importantă definiție vizează faptul că aptitudinea pedagogică reprezintă o particularitate de a surprinde și, în același timp, de a transpune în practică modalitatea optimă, potrivită particularităților elevilor și specificului situației educative, de transmitere a unor cunoștințe și de formarea unor interese de cunoaștere, de formare a întregii personalități a elevului. Aptitudinea pedagogică mai poate fi definită și ca un ansamblu de însușiri ale personalității educatorului, care au menirea de a-i permite să obțină maximum de rezultate, în orice circumstanțe și în orice clasă.

Dacă lucrurile sunt destul de clare în ceea ce privește competența științifică, care reprezintă o solidă pregătire de specialitate, atunci când este vorba de competența psihopedagogică și de cea psihosocială, lucrurile stau un pic diferit, datorită factorilor ce le compun.

Ansamblul capacităților necesare privind realizarea diferitelor componente ale personalităților elevilor este reprezentat de competența psihopedagogică, iar ea cuprinde, la rândul ei, capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de învățare pentru elevi, capacitatea de a realiza acest material accesibil prin găsirea celor mai potrivite metode și mijloace, capacitatea de a înțelege elevul și, totodată, de a pătrunde în lumea lui interioară, creativitatea în muncă, psihopedagogică, dar și capacitatea de a crea anumite metode, de a influența în mod instructiv educativ elevul, ținând cont de cerințele fiecărei situații educaționale.

Ansamblul de capacități necesare pentru optimizarea relațiilor interumane definește, de fapt, capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili ușor și adecvat relații cu ceilalți, de influența grupul, dar și indivizii izolați, capacitatea de a comunica ușor și eficient cu elevii, de a utiliza adecvat puterea și autoritatea și de a adopta anumite stiluri de conducere, este reprezentată de componenta psihosocială.

În altă ordine de idei, la o încercare de circumscriere a aptitudinii pedagogice, includem foarte multe lucruri practice, erudiție și cunoștințe de specialitate, însă și cunoașterea practică a psihologiei individuale a elevilor, capacitatea de a relaționa efectiv cu elevul sau grupul de elevi, priceperea de a prezenta anumite cunoștințe, inteligență spontană și inspirație de moment în ceea ce privește luarea unei decizii și nu, în ultimul rând, mânuirea conștientă a unor mecanisme care să fie capabile să optimizeze actul educațional. De altfel, mai putem spune faptul că această aptitudine pedagogică reprezintă o sinteză de factori atât înnăscuți, cât și dobândiți, oferind o flexibilitate mare comportamentului didactic, facilitând în acest fel o adaptare mai rapidă și ușoară la cerințele unei situații educative.

Bibliografie

1. Cristea, S., 2009, Studii de pedagogie generală, Bucureşti,  Editura Didactică şi Pedagogică
2. Golu, M., 2000, Fundamentele psihologiei,  București, Editura Fundaţiei România de Mâine
3. Păişi Lazărescu, M., 1991, Cunoaşterea elevului – condiţie a succesului şcolar în învăţământul primar, București,  nr. 2/1991, Editura Discipol
4. Formarea cadrelor didactice din învățământul preuniversitar | Ministerul Educației

 

Accesări: 41

prof. Mihaela-Ramona Sîrba

Liceul Tehnologic Petre Ionescu Muscel, Domnești (Argeş) , România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/mihaela.sirba

Articole asemănătoare